Stiri de ultima ora

INTERVIU Ian Buruma, istoric: „Trump are gusturi ca ale lui Ceauşescu, doar că locuinţa lui e ceva mai mică decât Casa Poporului“

INTERVIU Ian Buruma, istoric: „Trump are gusturi ca ale lui Ceauşescu, doar că locuinţa lui e ceva mai mică decât Casa Poporului“
Cultura
Ian Buruma, 67 de ani, din Statele Unite, povesteşte despre lecturile din copilărie şi despre viaţa familiei lui în timpul celor două războaie mondiale. De-a lungul anilor, Buruma a publicat articole în ziarul „New York Times“  şi în revista „New Yorker“, iar în 2008 a obţinut Premiul Erasmus, oferit de fundaţia omonimă unui om sau unei instituţii cu activitate deosebită în sfera ştiinţelor umaniste şi sociale, în Europa şi în restul lumii.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost relaţia cu bunicii dumneavoastră? Călătoreaţi des din Olanda în Marea Britanie să îi vizitaţi?

Ian Buruma: Am fost mai apropiat de bunicii materni decât de cei paterni. I-am vizitat până când au murit, la jumătatea anilor ’80; erau amândoi bătrâni atunci. Petreceam în special Crăciunul cu ei. Deşi în general e greu să îţi dai seama ce ai învăţat de la aţii şi ce ai tu deja, cred că de la ei am luat simţul umorului şi toleranţa. Ţin minte şi că bunicul meu îmi citea poveşti precum „Alice în Ţara Minunilor“. Când eram mic, citeam des şi singur – cărţile pentru copii erau ale unor generaţii mai în vârstă, de dinainte de război – în engleză şi în olandeză. Într-o familie bilingvă, pe lângă vorbirea limbii acasă, cred că sunt importante şi lecturile.   

Unde erau rădăcinile bunicilor? 

Promised Land: My Grandparents in Love and War“/ „Pământul Făgăduinţei: Bunicii mei în dragoste şi în război“. Este, cum spune titlul, despre bunicii mei, care au păstrat toate scrisorile din 1915 până în 1970, trimise în perioadele în care nu s-au văzut. De când bunicul meu, soldat tânăr, a luptat în Primul Război Mondial şi apoi în al Doilea Război Mondial, de când a fost doctor militar în India. Eu am comentat scrisorile şi aşa am spus povestea.  

„Pacea nu e garantată“

Ce ştiaţi, de pildă, despre al Doilea Război Mondial în copilărie şi ce aţi descoperit odată ce v-aţi maturizat?

Sunt două aspecte: unul legat de ceea ce înveţi la şcoală şi altul legat de ce înveţi de la părinţi. Orele de istorie erau demodate şi s-au desfăşurat la scurt timp după război. Am intrat în şcoala primară la vreo 12 ani de la încheierea lui şi atunci profesorii încă ne spuneau că olandezii au rezistat curajos în faţa germanilor. Erau poveşti despre eroism. Abia mai târziu realizezi că realitatea e mai complicată. După aceea, – nu mai ştiu câţi ani aveam, dar eram destul de tânăr –, am aflat de la tatăl meu despre experienţa lui: a fost nevoit să muncească într-o fabrică din Berlin în timpul bombardamentelor. Întotdeauna m-a interesat trecutul părinţilor mei, spre deosebire de alţi copii. Unii oameni, după ce le mor părinţii, se gândesc la toate întrebările pe care nu le-au pus, dar eu n-am avut problema asta. Din ce a trăit tata nu pot spune că am învăţat o lecţie, dar, când creşti într-o perioadă de pace, e ciudat şi totodată interesant să afli cum părinţii au trăit astfel de vremuri. Aşa realizezi cât eşti de norocos, pentru că această pace nu e garantată.        

Mulţi oameni care erau în favoarea războiului din Irak nu ştiau din experienţă ce înseamnă un război. Credeau că americanii trimit trupe, Saddam Hussein e învins şi totul e OK. Dar era clar că nu avea cum să fie OK; chiar şi într-un război drept, care urmăreşte binele, consecinţele sunt groaznice pentru multe persoane.

Aţi scris şi o carte pornind de la experienţa tatălui dumneavoastră din timpul războiului. „Year Zero: A History of 1945“/ „Anul Zero. 1945, o istorie“, tradusă şi în limba română. V-a fost greu să vă detaşaţi de povestea lui şi să ajungeţi la o imagine de ansamblu?

Nu a fost greu, pentru că oamenii au experienţe şi poveşti diferite, altele de la persoană la persoană şi de la zonă la zonă. Ştiam că sunt milioane de poveşti şi am putut să le separ pe ale cunoscuţilor de celelalte. 

De ce v-aţi dorit să ajungă la cititori acest volum?

M-am gândit că după al Doilea Război Mondial a urmat o perioadă în care lumea a încercat să se regenereze şi că acelor vremuri nu li s-a dat mare atenţie. Au apărut o mulţime de cărţi despre război, bineînţeles, despre anii ’50 şi ’60, dar la acel an intelectualii nu prea s-au uitat. Un alt motiv are legătură cu faptul că mulţi oameni care erau în favoarea războiului din Irak (n.r. – între 2003 şi 2011) nu ştiau din experienţă ce înseamnă un război. Credeau că americanii trimit trupe, Saddam Hussein e învins şi totul e OK. Dar era clar că nu avea cum să fie OK; chiar şi într-un război drept, care urmăreşte binele, consecinţele sunt groaznice pentru multe persoane. Am vrut să arăt asta. Într-adevăr, după al Doilea Război Mondial a existat şi un aspect pozitiv: acordul universal prin care oamenii să încerce să creeze o lume în care aşa ceva să nu se mai întâmple. Asta a dus la constituirea unor instituţii internaţionale.   

Nici astăzi nu trăim  într-o lume liniştită.

E destul de înspăimântătoare, în mare parte pentru că oamenii şi-au uitat lecţiile. 

   

„La şcoală, în Olanda, am învăţat foarte puţin despre Europa de Est“

Istoricul Adrian Cioflâncă, alături de Ian Buruma şi de cineastul Radu Jude  FOTO: One World Romania

Vizitaţi frecvent Haga, oraşul natal?

Da, pentru că tatăl meu încă trăieşte şi locuieşte acolo.  

Aţi studiat la Universitatea din Leiden, cam la 20 de kilometri de Haga. De ce aţi ales, pe lângă istorie, literatura chineză?

Nu a fost un motiv profund. Atunci nu ştiam ce să aleg şi îmi cam plăcea mâncarea chinezească, aşa că m-am gândit că ar putea fi o idee bună să fac ceva mai puţin obişnuit, ceva ce alţii nu încercau, dar poate util într-o zi. Nu aveam cunoştinţe despre Asia, însă era la modă printre tineri să fie interesaţi de Est, să călătorească în India, de exemplu. Era o lume exotică. 

Apoi, v-aţi continuat educaţia cu ştiinţele cinematografice la Tokyo, în Japonia. A fost dificil să vă obişnuiţi cu o cultură diferită?

Nu chiar, deja vorbeam japoneză, iar prietena mea, care mai târziu mi-a devenit soţie, era de acolo. Am şi locuit întâi în Japonia câteva luni, n-a fost greu, erau şi destui tineri din Vest, deci mi-am făcut repede prieteni. 

Care a fost cea mai importantă experienţă profesională din perioada petrecută în Japonia?

Am fost fotograf la început, am produs filme documentare pentru posturi de televiziune, mi-am făcut prieteni în lumea teatrului şi probabil că cel mai important e că am început să scriu. Destul de târziu. Cei mai mulţi scriitori se apucă din şcoală, însă eu atunci nici nu mă gândeam. Prima dată am redactat recenzii de film pentru un ziar local din Japonia în limba engleză, mi-am dat seama că îmi place să scriu şi asta am ajuns să fac. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus