Stiri de ultima ora

INTERVIU Gabriel Liiceanu: „Salvarea noastră ca naţiune depinde de «pe mâna cui ne dăm» de acum înainte“

INTERVIU Gabriel Liiceanu: „Salvarea noastră ca naţiune depinde de «pe mâna cui ne dăm» de acum înainte“
Cultura
Autorul şi editorul Gabriel Liiceanu, care a lansat, la Târgul de Carte Gaudeamus, volumul „Ludice. Exerciţii de umor criptic“, spune că e bine să te caţeri din când în când pe acoperişul lumii şi să râzi de tine şi de alţii, pentru a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ţi-au întipărit-o pe figură filosofia, textele speculative şi scrisul încruntat.

Una dintre cele mai vândute cărţi de la Târgul de Carte Gaudeamus (20-24 noiembrie) a fost „Ludice. Exerciţii de umor criptic“ de Gabriel Liiceanu (77 de ani). Cartea a fost lansată, sâmbătă, 23 noiembrie, de autor, care l-a avut alături, la standul Editurii Humanitas, pe scriitorul Radu Parachivescu. „Nu mai ţin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. Ştiam însă că riscul de a te face de râs propunându-ţi să-i faci pe alţii să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puţin la fel de «serios» ca şi mine, ratase experienţa evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunţe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eşecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai uşor să faci un cititor să plângă decât să râdă. Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz... “, spune Gabriel Liiceanu.

 „Weekend Adevărul“: Cum v-a inspirat „Homo Ludens“  de Johan Huizinga în alegerea titlului cărţii?  De ce  „Ludice“? Cum aţi defini umorul criptic?

Gabriel Liiceanu: Îmi amintesc că am fost foarte mândru când, la sfârşitul anilor ᾽70, editura Univers mi-a cerut să scriu prefaţa la celebra carte a lui Huizinga. Teoria lui este că întreaga noastră existenţă emană un iz ludic, că întreaga noastră cultură şi orice creaţie sunt joc. Riturile justiţiei, războinice, competitive, ştiinţa, filosofia şi arta în genere – toate trimit la o lume secundă, de aparenţe, o lume imaterială, desprinsă de existenţa curentă, pe care, creând-o, noi nu facem decât să dăm o raită prin lumea libertăţii, a destinderii, neangajării sau uitării. Iar râsul, când se întâmplă să însoţească ludicul, este manifestarea prin excelenţă a libertăţii. Doar oamenii care rămân liberi în adâncul lor râd cu adevărat. „Ludice“ este cartea în care mă joc, în care râd deopotrivă de mine şi de alţii, din dorinţa de a scăpa, o clipă măcar, de masca gravităţii „filosofului“ şi de a ieşi, o clipă măcar, din rolul social în care am fost distribuit şi m-am distribuit. În carte, masca asta se păstrează, numai că acum e introdusă într-un scenariu ludic. Şi astfel ajung la subtitlu: „Exerciţii de umor criptic“. Umorul e „criptic“, pentru că apare ascunzându-se totodată sub o gravitate de primă instanţă. Gândiţi-vă că de fapt orice glumă, orice „banc“, intră în lume ascunzându-şi poanta, protejând-o în vederea declanşării râsului final. Orice poantă e precedată de un moment de latenţă, care survine în mod necesar pentru a-ţi da timp să „te prinzi“, să „îţi cadă fisa“. Ei bine, eu îmi folosesc gravitatea de care beneficiez de ani de zile „prin consens“, pentru a o expune negând-o, arătând că ea poate fi, la o adică, simplă aparenţă, că se poate depăşi în opusul ei, în bucurie, glumă şi joc.

Ne-aţi obişnuit cu un ton grav, explicit, cu o anumită inflexibilitate şi duritate în discursul public. Cum aţi putut iesi din morga cu care ne-aţi obisnuit pentru a publica acest volum? Aceasta carte ne oferă o surpriză pentru ca  revelă o alta ipostază a dumneavoastră, una caldă, umană, jovială. Nu ni l-am imaginat până acum pe Gabriel Liiceanu glumind.

Aş putea să vă răspund, glumind, că e vina dumneavoastră. N-aveţi destulă imaginaţie! Sau aş putea să vă spun că sunteţi victima unei prejudecăţi. În ciuda „sacerdoţiului“ filosofic, sau tocmai pentru a-i onora autenticitatea, am şi eu dreptul să râd, să am tabieturi, să mă înfrupt din micile sau marile bucurii ale vieţii, să fi făcut în tinereţe haltere sau baschet, tenis sau handbal, să mă fi bătut pe maidane sau la şcoală, să-mi placă maşinile, să-mi placă să gătesc, să mă îndrăgostesc, să înjur... Există undeva în carte o şarjă la adresa imaginii prefabricate pe care o avem despre filozofi şi filozofie. Daţi-mi voie să o reproduc: „Adevărul e, dragii mei forumişti, că Filosoful trăieşte închis într‑o cameră cu draperiile trase, situată, de preferinţă, la subsol. El nu iese de acolo cu săptămânile, iar când iese miroase a mucegai şi a ierburi de baltă. Filosoful nu trebuie să ştie cum răsare soarele, nici cum miros cireşii înfloriţi, nici cum arată trupul unei femei. Iar dacă ajunge, prin cine ştie ce rătăcire a vieţii, să mai afle şi cum toarce motorul unei maşini mai răsărite sau ce gust are o raţă fiartă în coniac, societatea are toate temeiurile să‑l azvârle dincolo de graniţele cetăţii pe acest îmbuibat care a uitat că filosofia se face cu năluciri şi fantasme şi că adevăratul filozof prelucrează vidul“. Altfel spus, ca să trăieşti filosofia, trebuie să fii mai întâi ca toţi oamenii. Să iubeşti florile, pomii, pisicile, păsările şi câinii. Şi, când e cazul, şi oamenii care-ţi dau motive s-o faci.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus