Stiri de ultima ora

INTERVIU FNT Regizorul Dragoş Galgoţiu: "Festivalul Naţional de Teatru ar trebui privit ca un  uriaş spectacol, un theatrum mundi”

INTERVIU FNT Regizorul Dragoş Galgoţiu: Festivalul Naţional de Teatru ar trebui privit ca un  uriaş spectacol, un theatrum mundi”
Cultura
În a doua zi a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), sâmbătă, 19 octombrie, foaierul şi holul Sălii Studio a Teatrului Odeon devin spaţiul organic al expoziţiei dedicate artei şi vieţii unui artist complex şi plin de elaborate viziuni: regizorul Dragoş Galgoţiu. De asemenea, regizorul a dramatizat spectacolul "Nevermore" după Edgar Allan Poe, care va fi reprezentat pe 23 şi 24 octombrie, de la ora 19.00, de la Teatrul Mic.

"Adevărul": Cum aţi conceput "Expoziţia „Dragoş Galgoţiu – spectacole, desene, obiecte, prieteni” ? Ce reprezintă această îmbinare fragmentară de obiecte din parcursul dumneavoastră artistic?

Dragoş Galgoţiu: Cred că o  expoziţie ar trebui să fie altceva decâ o simplă şi stupidă  alăturare de obiecte. O expoziţie ar trebui să dea sens expunerii, ar trebui să fie un act de gândire asupra acestor obiecte, un fel de eseu asupra, tot aşa cum un spectacol de teatru nu ilustrează doar un text, ar fi naiv şi stupid, un spectacol e ocazia de a medita asupra acelui text. De aceea expunerea unor imagini ale spectacolelor pe care le-am făcut, pe lângă rememorarea întâlnirilor cu alţi artişti, cu autorii textelorşi cu imaginarul conţinut dar şi provocat de acele texte, este şi ocazia de a privi, de a simţi şi de a încerca să înţeleg ce înseamnă, pentru mine, toată această mare aventură. Rememorarea este inevitabil fragmentară, orice rememorare este fragmentară, selecţia în actul rememorării este nu numai subiectivă, este şi inevitabil şi dureros şi poate seducător întâmplătoare. Memoria e şi un act de imaginaţie,  memoria este şi ocazia de a reinventa, de a reimagina ce am trăit, deformând ce a fost din perspectiva momentului rememorării. Impresia de mare fragilitate a rememorării mi se pare la fel de importantă ca tot ceea ce rememorăm. Emoţiile, pasiunile, marea aventură a imaginaţiei, toate sunt sfâşiate de timp, timpul înghite aproape tot, asta nu e dureros, dar provoacă o inevitabilă melancolie. Poate chiar de aceea exerciţiul rememorării este important,  nu doar pentru a mai păstra câteva secunde corăbiile care oricum se vor scufunda, dar şi pentru a fi constienţi de risipa asta, pentru a preţui şi farmecul intens, viu, al aventurii, şi melancolia dulce amară a scufundării aventurii în nisipul care înghite inevitabil totul. Focul de artificii al tuturor experienţelor noastre, al marilor întâlniri, focul de artificii al gândurilor şi al pasiunilor noastre se stinge  la un moment, inevitabil. Expoziţia mea despre experienţe teatrale este un spectacol în care timpul a îngheţat, actorii sunt doar imagini suspendate pe pereţii expoziţiei, dar urmele devastatoare ale timpului deja scurs se văd. Totul se va transforma în nisip. Nisipul aşteaptă să înghită tot ce înseamnă încă aventura mea teatrală, imagini ale spectacolelor, imagini cu prieteni şi mentori, afişe, obiecte,  nisipul aşteaptă să inghită şi ceea ce e imaterial, gânduri, emoţii, sau şi mai fragil decăt asta, imaginarul ascuns în întunericul adânc al viselor mele.

De ce aţi ales spaţiul de la Odeon pentru expunere?

Am început să lucrez în teatrul care se numeşte acum Odeon de mai mult de 30 de ani, am fost alături de Vlad Mugur când a dat numele acesta teatrului schimbând profund identitatea vechiului teatru muncitoresc, inventând un alt destin estetic. Am făcut multe spectacole aici, Teatrul Odeon a fost laboratorul meu teatral, identitatea acestui teatru este legată în mod profund de a mea, e firesc ca expoziţia asta, care e şi ea o formă de spectacol teatral, să fie imaginată aici.

Vă încearcă nostalgia de la debutul sibian cu „Neînţelegerea” de Camus?

Nostalgia e o emoţie normală în orice experienţă a amintirii. Spectacolul le la Sibiu făcut acum 40 de ani a fost special nu pentru că a fost primul meu spectacol pe o scenă profesionistă, a fost special pentru că în acea teribil de intensă experienţă am fost legat pentru totdeauna de artişti extraordinari. Marele meu prieten, scenograful Andrei Both a fost de atunci mereu alături de mine. Unul dintre mentorii mei, Aureliu Manea, a fost şi el, din umbră, alături de mine. O actriţă excepţională, doamna Anca Neculce, a fost pe scenă şi a strălucit în noaptea dureroasă a textului camusian.

Scenă din "Nevermore"  FOTO: Nicolae Ilfoveanu

Spectacolul „Nevermore”, de la Teatrul Mic, selecţionat in FNT, are un scenariu pe care îl semnaţi după Edgar Allan Poe. Cât e de dificil să dramatizezi un poet? Ce are acest spectacol deosebit?

Sunt sedus de mult timp de o anumită atitudine şi modalitate de a imagina repertoriul teatral, mă refer la ceea ce numesc eu ”scenariul teatral”, o formă de reprezentare scenică a unor texte care nu au fost scrise pentru  teatru. Nu e o formă de dramatizare, textele nu devin piese de teatru, nu sunt metamorfozate din ceva în altceva, cum se întâmplă de multe ori, textele rămân aşa cum au fost scrise dar sunt prezentate fragmentar, fără modificări, arhitectura estetică şi teatrală este însă extrem de personală, inevitabil subiectivă, dar orice lectură regizorală scenică este subiectivă.

Povestirile întunecate ale lui Edgar Allan Poe şi bizarele lui căltorii în visele personajelor sunt intens teatrale, de aceea aducerea lor pe scenă a fost un act firesc. Lumea inventată de Poe a provocat actorii, iar actorii provoacă acum publicul să o exploreze. Edgar Allan Poe a rescris sensibilitatea într-o formă personală, a influenţat tot ce s-a scris după el, noi am încercat să dăm acestei sensibilităţi unice o formă teatrală.

Aveţi o afinitate pentru a dramatiza si a monta capodopere ale literaturii universale. Cum putem aduce tânărul public la teatru şi cum îl putem reîntoarce, din faţa calculatorului, spre lectură şi spre teatru?

Sunt convins că lumea nu se schimbă în profunzime atât de repede cum pare. Dacă priveşti orice mişcare de foarte aproape, ea poate părea uneori surprinzător de rapidă, dar de la distanţă ea se estompează, probabil că privită de foarte departe acea mişcare care prea extrem de rapidă pare să nici nu existe. Marile vise ale omenirii, miturile, emotiile şi nevoile noastre profunde se metamofozează  extrem de lent, repetă aceleaşi modele. Poveştile repetă poveşti, doar forma pare mereu diferită. Avem nevoie de mitologie, revolta şi nefericirea se rescriu mereu altfel, sunt însă doar altfel colorate. Spectacolul de teatru poate colora în culorile timpului de acum poveştile scrise ieri, avem nevoie să repetăm mereu poveştile, să le vedem, să le trăim, să le imaginăm, mereu altfel, dar ele de fapt sunt aceleaşi.

Spectacolul de teatru face asta, ceea ce pare mereu surprinător este stilul lecturii, dar ceea ce contează, chiar dacă pareu neori mai puţin vizibil, este dincolo de ceea ce pare, este realitatea profundă, mitemul, miezul, ceea ce ne afectează subconstient, e ceea ce rămâne, ceea ce de fapt ne atinge, chiar dacă uneori nu ştim asta. Există multe moduri de a privi teatru, de a-l privi dinăuntru,de cei care îl imaginează, dar şi de a-l privi din afară.

De aceea dincolo de spectacol, de un spectacol, de visele personale ale creatorilor şi de visele provocate publicului, respiraţia teatrului ca fenomen mi se pare extrem de importantă. Teatrul e un fel de ”limbă adamică”, prin care omul priveşte destinul uman, uneori ca pe un monolog despre fericire şi, sau, despre nefericire, despre dorinţele sau despre limitele dorinţelor noastre... monologul devine însă, uneori, în spectacolul de teatru şi în fragilele noastre experienţe omeneşti, un misterios dialog cu puteri care depăşesc înţelegerea noastră. De aceea destinul trebuie povestit, nu totdeauna trebuie să facem efortul de a-l înţelege. Fenomenul teatral este el însuşi mai seducător şi mai misterios dacă îl privim în ansamblu. Un mare festival de teatru este mai mult decât suma spectacolelor pe care le aduce împreună, un festival de teatru este un unic spectacol în care autorii spectacolelor devin personaje, cu pasiunile sau cu cinismul lor, cu toată patima încercărilor lor de a privi, de a arăta  şi de a înţelege. Festivalul Naţional de Teatru ar trebui privit ca un asemenea uriaş spectacol, un ”theatrum mundi” în care lumea şi teatrul se privesc cu o mare curiozitate în oglindă.

Dragoş Golgoţiu, un maestru al dramatizărilor din literatura clasică Numele: Dragoş Galgoţiu

Data şi locul naşterii: 14 septembrie 1956, Cluj Studiile şi cariera: A absolvit în 1980 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti clasa prof. Valeriu Moisescu, asistent Cătălina Buzoianu. Experienţă profesională: din 2000 – membru în consiliul ştiinţific al Asociaţiei Europene Les Théâtrales des Jeunes en Europe; din 1990 – regizor la Teatrul Odeon Bucureşti; 1996-1998 – director la Teatrul Unu, Bucureşti; 1984-1997 – profesor la Academia de Teatru şi Film, Bucureşti; 1980-1989 – regizor la Teatrul Municipal Ploieşti. Piese regizate (selecţie): 1980 – Neînţelegerea, de Albert Camus, Teatrul de Stat, Sibiu, 2009 – Epopeea lui Ghilgamesh, Teatrul Odeon, Bucureşti; 2006 – Hamletmachine, de Heiner Müller, Teatrul Odeon, Bucureşti; 2004 – Portretul lui Dorian Gray, dramatizare după Oscar Wilde, Teatrul Odeon, Bucureşti; 2000 – Poveste de iarnă, de William Shakespeare, AltFest, Bistriţa; 1999 – Beţivii, dramatizare după Feodor Dostoievski, Teatrul Municipal, Miercurea Ciuc;
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus