Stiri de ultima ora

INTERVIU Cătălin Dorian Florescu, scriitor: „După succesul cu «Vremea minunilor», în 2001, am reuşit să trăiesc din scris“

INTERVIU Cătălin Dorian Florescu, scriitor: „După succesul cu «Vremea minunilor», în 2001, am reuşit să trăiesc din scris“
Cultura
Cătălin Dorian Florescu (50 de ani) caută lumi pe care să le aşeze în romanele lui, uneori la New York, alteori în Delta Dunării. Pe vremea lui Ceauşescu, el şi părinţii şi-au luat rămas bun de la Timişoara şi au fugit în Vest, fără să ştie ce-i aşteaptă. Astăzi, scriitorul, psiholog de profesie, locuieşte în Elveţia, unde, în 2011, unul dintre volumele lui, „Iacob se hotărăşte să iubească“, a obţinut Premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Poveştile scrise de Cătălin Dorian Florescu sunt şi ale unora dintre oamenii pe care i-a cunoscut. Transformă deseori realităţi în ficţiuni şi călătoreşte ca să ajungă, în primul rând, la el. Spune că viaţa de imigrant, din pricina dificultăţilor, l-ar fi putut determina să se victimizeze. Şi în acel punct l-ar fi putut duce şi boala cu care a fost diagnosticat în copilărie, Charcot-Marie, de fapt incertă, care l-a obligat să se obişnuiască cu slăbiciunea musculară şi cu faptul că merge greu. Dar n-a devenit o victimă, ci un psiholog. A lucrat cu persoane dependente de droguri şi şi-a dat seama că „progresele sunt atât de mici şi nu ireversibile, încât eşti tot timpul confruntat şi cu frustrarea“. De asta, „în bolile de dependenţă s-a redefinit conceptul succesului: se acceptă căderile, din care trebuie apoi să înveţi“, relatează în acest interviu. După vârsta de 30 de ani, a devenit scriitor, iar printre romanele sale apărute până acum la edituri din România se numără „Vremea minunilor“, „Zaira“, „Iacob se hotărăşte să iubească“ şi „Maseurul orb“. 

„Weekend Adevărul“: La Editura Humanitas e în pregătire cel mai recent roman al dumneavoastră, „Bărbatul care aduce fericirea“, publicat deja în Germania. Cum v-aţi documentat înainte să-l scrieţi?

Cătălin Dorian Florescu: Când mă aflam la Washington, prin 2006, pentru un alt roman, „Zaira“, am vizitat într-un colţ al uneia dintre cele mai mari biblioteci din lume, „Library of Congress“, o mică expoziţie dedicată unui mit al filmului de comedie american: Bob Hope. Sunt un mare fan al filmelor, în general, chiar şi al celor vechi. Nu ştiam dacă îmi vor folosi informaţiile pentru „Zaira“, dar a fost bine să fiu acolo, pentru că aşa am fost abordat de un mic actor din New York, un tip efervescent, care credea în visul lui american de a deveni un star. Dacă nu azi sau mâine, atunci cândva, cu siguranţă. Mi-a spus că are un show într-un teatru de lângă Broadway, mi-a propus să-l vizitez şi mi-a plăcut personajul. Micul lui talent era să imite actori, dansatori şi cântăreţi – din asta trăia. Aşa au început călătoriile mele la New York. Cândva, l-am şi întrebat de ce îi imită numai pe cei morţi, precum Marlon Brando; mi-a răspuns că nu-l pot da în judecată. Personajul lui m-a intrigat din două motive: atunci când imiţi, ce este real şi ce este ficţiune? Ce e adevăr şi ce e minciună? În plus, am găsit răspunsul la o altă întrebare mai veche: Ce se mai poate spune, artistic vorbind, după acea catastrofă de pe 11 septembrie 2001? Să tăcem, noi, artiştii şi scriitorii? Ascultându-l pe acest copil al Americii, am înţeles că singurul mod de a contracara acel eveniment groaznic, acel monstru mare care a anihilat mii de vieţi „mici“, este de a încerca să trăim din plin, şi mai ales cu sens, viaţa noastră mică. Aşa cum încearcă şi acel clovn şi nebun poetic, prietenul meu Donovan.

Şi aţi continuat să descoperiţi New York-ul. 

Prin plimbările în oraş şi discuţiile cu newyorkezii, unii chiar supravieţuitori ai atentatului. Am mers la 

Ground Zero, unde au fost cei doi zgârie-nori, am citit enorm din istoria oraşului; un oraş de imigranţi – au venit milioane din Europa, în secolul al XIX-lea, în principal irlandezi, italieni din sud, evrei din Estul Europei şi germani. Plecau din cauza foametei şi a fricii de urmărire, cele două mari teme, care – pe lângă dorinţa de putere – sunt motorul istoriei. Cei care nu mureau apoi în ghetourile newyorkeze construiau o nouă viaţă. Am transformat acest personaj, micul actor, şi l-am creat pe cel pentru romanul meu, pe Ray, după care a urmat al doilea personaj, o româncă, Elena, pentru care nu am avut un exemplu real. 

„Europa vomită şi asta ajunge la coastele noastre“

Procesul dumneavoastră de documentare seamănă cu munca jurnalistică. 

Da, diferenţa e că trebuie să-mi creez o viziune. Tot materialul adunat nu mă salvează dacă nu am o viziune

asupra vieţii şi asupra existenţei umane. Ce este viaţa? Care sunt temele importante care ne unesc prin toate generaţiile? Fie că vorbim despre 1900, fie că vorbim despre ziua de astăzi. De exemplu, fluxul migraţiei: atunci erau milioane de europeni care mergeau în America şi nu erau primiţi cu plăcere. Îmi amintesc de un titlu dintr-un ziar newyorkez care spunea: „Europa vomită şi asta ajunge la coastele noastre“. Un lucru pe care nici populiştii de dreapta din Europa nu ar îndrăzni să îl scrie astăzi despre imigranţii care vin din Orient sau din Africa. Sunt aceleaşi probleme şi aceleaşi teme existenţiale pentru care fiecare generaţie trebuie să găsească răspunsul ei.  (Foto: Radu Sandovici)

În timpul lecturilor, aţi înţeles dacă s-au schimbat de-a lungul anilor cauzele care au dus la migraţie? 

Sunt diferite şi sunt aceleaşi: cum spuneam, foamea şi persecuţia. Irlandezii au plecat spre America din cauza foametei cartofului (n.r. – între 1845 şi 1849). De pe o noapte pe alta, recoltele de cartofi au dispărut din cauza unei bacterii şi se murea în Irlanda pe capete. Pentru că nu mai ştiau ce să facă cu aceşti oameni, proprietarii de pământ îi îmbarcau pe navele din port. În 1850, călătoria ţinea o lună sau două şi unii mureau pe drum de holeră. Alţii mureau în ghetourile din New York, unde viaţa era groaznică. Personajul cu care se deschide acţiunea romanului este un băiat care, pe 1 ianuarie 1899, pe un ger teribil, se află în portul din New York şi vede cum mamele îşi poartă în braţe copiii morţi. Femeile evreice, irlandeze, italiene, germane. Urletul lor se transformă într-un urlet comun. Plânsul este acelaşi. De două ori pe săptămână, venea o navă să-i ducă pe Insula cu Cimitirul Săracilor. Acest băiat nu are pe nimeni, nici măcar nu îşi cunoaşte originile – este imigrantul, pur şi simplu –, vinde ziare şi curăţă pantofi, iar în acest moment decide că nu vrea să ajungă pe o astfel de navă şi va face absolut totul ca să supravieţuiască. El va deveni mai târziu bunicul lui Ray, protagonistul care în noaptea de 11 spre 12 septembrie 2001 o întâlneşte pe Elena. Ea provine din lumea românească comunistă, din lumea Deltei şi ajunge la New York chiar când e atentatul. 

Aţi ajuns şi în Delta Dunării?

Da, am mers cu pescarii prin Deltă şi i-am rugat să-mi povestească despre viaţa lor. Mă luau pe la 04:00 sau 05:00 dimineaţa şi mergeam unde aveau plasele pentru peşti. Stăteam cu ei, mâncam, beam ţuică. Am încercat să învăţ despre viaţa de acolo ca să o reproduc în istoria Elenei. Deşi provin din Banat, deci de la celălalt capăt al ţării, am găsit acolo o lume spirituală cunoscută. Mult mai greu a fost să descopăr universul american şi newyorkez, pe o perioadă de 300-400 de ani. Dar există muzee, sunt arhive, cărţi cu mărturii şi fotografii – sau primele filme de la început de secol – în care se văd imigranţii şi viaţa urbană a ceea ce de pe atunci era deja marele miraj, oraşul-minune. În New York există Muzeul Ghetoului, The Tenement Museum – acele case construite când valul imigraţiei a devenit din ce în ce mai mare şi pe care le cunoaştem din filme, pentru că au în faţă acele scări externe de fugă. Erau case sociale în care se băgau familii întregi. 

Doi-trei ani pentru un roman

Spuneaţi că aţi studiat în biblioteca din Washington ca să construiţi romanul „Zaira“.

Da, Zaira era o doamnă care a murit acum doi ani, la Timişoara. A trăit la Washington un exil mai puţin fericit. În anii ’60, era o renumită păpuşăreasă şi actriţă, şi a fugit din ţară prin Praga, în timp ce oraşul era ocupat de trupele Pactului de la Varşovia. N-a reuşit nici ea să îşi trăiască deplin visul american şi s-a întors la marea iubire când era deja în vârstă. Dar atunci trăia încă la Washington, eu o vizitam şi încercam să înţeleg oraşul. Când mă documentez, sunt ca un burete: absorb tot ce îmi iese în cale ca apoi să folosesc numai câteva procente. Inclusiv vibraţia emoţională pentru o temă este foarte importantă pentru drumul creativ. Toată această istorie poate să ţină câteva luni sau chiar câţiva ani, ca în cazul romanului meu „Iacob se hotărăşte să iubească“. Şi la „Bărbatul care aduce fericirea“ a ţinut vreo doi-trei ani. În acest timp se dospeşte în mine povestea.  

Am mers cu pescarii prin Deltă şi i-am rugat să-mi povestească despre viaţa lor. Mă luau pe la 04:00 sau 05:00 dimineaţa şi mergeam unde aveau plasele pentru peşti. Stăteam cu ei, mâncam, beam ţuică. Am încercat să învăţ despre viaţa de acolo ca să o reproduc în istoria Elenei. Deşi provin din Banat, deci de la celălalt capăt al ţării, am găsit acolo o lume spirituală cunoscută. Mult mai greu a fost să descopăr universul american şi newyorkez, pe o perioadă de 300-400 de ani. 

Înţelegeţi mai bine despre ce vreţi să scrieţi?

Se creează mai mulţi boboci care răsar, pe care nici nu doresc să îi leg prea mult. Mai multe noduri, mai multe insule, ca un arhipelag de imagini şi situaţii, pe care le voi folosi. Ulterior, când apare textul pe hârtie, îţi arată el de ce are nevoie. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus