Stiri de ultima ora

INTERVIU Ana Pepine (Two of Us): Când vii cu bucurie și libertate spre public, n-are cum să nu se contamineze

INTERVIU Ana Pepine (Two of Us): Când vii cu bucurie și libertate spre public, n-are cum să nu se contamineze
Cultura
Actorii Paul Cimpoieru și Ana Pepine (Two of Us), realizatorii spectacolului "Doi dintre noi / Two of Us", consideră că arta lor reprezintă "frumusețea visului pe care-l împarți cu ceilalți", fiind, în același timp, "foarte legată de viață, de însăși respirația sufletului".

Cei doi au fost aplaudați în picioare minute în șir, joi seară, la sala Izmir Sanat, unde au propus publicului turc o poveste clasică de dragoste, "spusă" cu entuziasm și sensibilitate în limbajul comunicării non-verbale. Spectacolul trupei Two of Us se înscrie în cadrul manifestărilor dedicate Zilelor Culturii Române la Izmir.

Paul Cimpoieru: Eu aș lua întrebarea și aș răsturna-o așa. Ce înseamnă arta și apoi spectacolul? Genul de teatru pe care noi îl facem este modul nostru de a ne exprima, de a vorbi, de a ne bucura, de a ne pune sufletele pe scenă, iar spectacolul nu a fost decât, cumva, consecința acestui lucru, a unei munci și apoi a întâlnirii cu Ana. Cred că e cel mai simplu așa.

Ana Pepine: Pentru mine arta e foarte legată de viață, de însăși respirația sufletului, de vise, sentimente, dorințe. Și cumva tot ce aduni în viață, ca experiență și ca nevoie de împlinire și de a spune lucruri, repet, tot ce aduni e motorul tău și materialul tău de creație, cu care lucrezi apoi. Se poate spune că e firea mea, structura mea sufletească. Așa funcționez. Simt nevoia să spun, simt nevoia să creez, simt nevoia să mă exprim prin orice formă artistică și, până la urmă, cred că a fost poate și voia lui Dumnezeu și întâmplarea că am ales arta asta, teatrul, care le conține pe toate. Adică e și muzică, e și mișcare, e și imagine și sunet.

Paul Cimpoieru: Eu nu pot să spun că asta am visat de mic, teatru, că am fost născut pentru asta. Dar pot să spun că viața e un șir de opțiuni și, la un moment dat, cred că și asta a fost o opțiune, chiar dacă nu foarte rațională. Nu "mă duc să fac teatru!", ci mai degrabă "mă duc să fac ceva care mă împlinește sau ceva la care visez!". Și atunci e o opțiune. Până ajungi să povestești ceea ce visezi, să transformi un vis de noapte într-un lucru pe care să-l vadă și ceilalți, sunt multe etape, mulți ani de trudă, ca să înveți un alfabet, ceva tehnic. Dar asta e partea din spate. Rămâne doar frumusețea visului pe care-l împarți cu ceilalți.

Ana Pepine: În primul rând...bucuria noastră, simplitatea cu care o facem, faptul că.... cred că niciodată nu ne-am pus piedici și n-am avut prejudecăți legate de artă și de cum ar trebui să fie teatrul și de ce cere publicul. N-am stat să ne împiedicăm de lucruri sau de standarde. Pur și simplu am făcut cum am simțit noi și cred că orice ființă umană, atunci când ia contact cu sinceritate, de la inimă la inimă, n-are cum să nu vibreze și n-are cum să nu se recunoască în sentimente. Și plus că noi vorbim de lucruri universale: dragoste, viață, credință, durere, tot ce trăiește orice om în viața asta. Bine, în feluri și feluri, dar nu cred că nu există om care să nu se regăsească. Și faptul că o spui cu toată inima, fără nicio rezervă și fără teamă și fără prejudecăți cred că eliberează și publicul.

Paul Cimpoieru: Într-adevăr au fost diferite tipuri de abordări. Mă refer mai degrabă la culturi, pentru că am jucat din Asia, până în America de Nord sau Europa. Și e adevărat că fiecare reacționează la lucruri diferite. Cred că fiecare vine acolo unde el are nevoie, unde simte. N-a fost ceva în care publicul să fie foarte rece sau să nu reacționeze.

Ana Pepine: Apropo de ceea ce a spus Paul, că omul se regăsește. Întotdeauna, după spectacol, cel puțin după "Doi dintre noi", pe care l-am jucat foarte mult în lume, foarte mulți au venit și au zis: "Extraordinar! Parcă a fost despre mine!". Și altcineva, în India: "Dar despre mine a fost. Și parcă a fost și despre tatăl meu, dar și despre bunicul meu!". Și ne gândim cum făceau ei corelații...

Paul Cimpoieru: Ziceau: "E povestea vieții mele!". Și atunci, tu îți dai seama: E povestea mea, e și a Anei, e și a lor și realizezi că lucrurile se suprapun. Și doza asta de viață, de viu de fapt, care e, care răzbește din spectacol, îi atrage pe ceilalți. Și în America, unde publicul e obișnuit poate cu glaymor, cu o chestie de dans așa, și acolo sufletul nu poate să nu rezoneze într-o măsură.

Ana Pepine: Și voiam să mai adaug, apropo de cum înțeleg ei dacă există piedici. Există și o mică piedică, poate, la anumite genuri de public, unde oamenii nu sunt obișnuiți cu limbajul. Fiind obișnuiți cu teatrul clasic, primul impact este de mirare. Adică așteaptă, nu înțeleg ce va urma. Și poate chiar dacă nu au ei conexiuni sau nu înțeleg exact ce am vrut să spunem, prin faptul că noi îmbrăcăm totul într-o imagine frumoasă și creăm o atmosferă — sunt lucruri care grăiesc mai mult decât strict mesajul pe care l-am formulat noi pe hârtie. Și atunci există ceva mult mai puternic care comunică. Și oamenii simt ceva, dar poate nu înțeleg. Pentru că sunt și oameni care ne-au zis: "N-am înțeles, dar mi-a plăcut foarte mult!". Și în sensul ăsta e o chestie de limbaj, pentru că nu toți oamenii sunt obișnuiți cu limbajul nostru.

Paul Cimpoieru: Ai deschis Cutia Pandorei și acum mă întorc la un experiment pe care l-am făcut în țara noastră. Am fost invitați de TVR Cultural să mergem în Deltă, la Caraorman, într-un loc uitat de lume. Sunt 100 de locuitori, care n-au văzut teatru, n-au văzut nimic artistic de 30 de ani. Un cămin cultural uitat... Sunt opt copii în sat... Ei, e ceva incredibil. Și trebuia să facem acest spectacol plin de simbolistică, de metaforă, cum zice Ana, cu un limbaj teatral special, nu vorbești concret. Am avut parte de cel mai greu public, în sensul de neavizat, dar, totodată, cel mai pur. Erau ca aborigenii. Și oamenii aceia au înțeles și decodificat în timp real tot ce făceam pe scenă. Și a fost pentru noi, cred, cea mai mare bucurie, dincolo de orice premiu, de orice — faptul că acelor copii le plăcuse spectacolul nostru și îl înțeleseseră, asta conta.

Ana Pepine. Acolo, o doamnă ne-a ajutat cu tot felul de lucruri, cu gardul ei viu, din curte, cu tot ce nu puteam să improvizăm noi. Și mi-a spus, după ce i-au luat interviul de la televiziune: "Mamă, am avut emoții. N-am știut ce să zic. Da mie mi-au plăcut atât de multe lucruri și n-aveam cuvinte. Pentru mine a fost fascinant că m-am uitat la spectacol și am avut senzația că văd un film fără subtitrări și eu, totuși, înțelegeam ce spuneți și nu mi-a venit să cred cum a fost posibil așa ceva".

Paul Cimpoieru: Nici nu le putem clasifica fiindcă sunt diferite. În India a fost incredibil. Era un festival internațional, cu multe trupe occidentale, dar și trupe autohtone. Am luat premiul publicului la ei fiindcă te iubeau pur și simplu. Veneau pe stradă și ți-o spuneau. La fel de diferit a fost în Rusia. Sunt popoare cu valențe sufletești ca ale noastre. În Rusia ne-au luat, ne-au dus pe sus, ne-au închis într-o cameră, au adus actori, regizori să întrebe cum de am putut să facem așa ceva. Era o nebunie. Ne iubeau plasatoarele, lumea de acolo. Am avut două spectacole. În Turcia e a patra oară când revenim. Am fost în cadrul a trei festivaluri internaționale pe care le organizează ei și am simțit atâta entuziasm din partea lor, atâta deschidere. E diferit.

Paul Cimpoieru: Nici nu ar trebui să pomenim premiile, dacă ne gândim doar la emoția sau la bucuria ce se naște în urma spectacolului unde jucăm. E adevărat că e și partea concretă, a medaliei pe care o pui pe gât. Un premiu e important doar prin faptul că te încurajează să mergi mai departe. Fiindcă te întorci în țară sau undeva unde lucrurile nu sunt foarte încurajatoare. Și te gândești că poate nu e bine ce faci, poate e greșit, poate trebuie să mai cauți. Bine, oricum tu cauți, dar vreau să zic ca loc sub soare. Toate premiile de afară sunt importante și au fost câteva. Am luat locul trei în America, anul ăsta, când am fost la un festival de teatru urban chiar în New York, din 160 de piese. Am fost singura trupă europeană invitată. Am luat marele premiu în Rusia, unde am jucat alături de trupe mari. Sau în România. Am luat medalia de aur în Serbia, tot așa, la un festival internațional de dramă. Dar sunt doar lucruri care spun: "Bă, e bine ce faci. Continuă. Nu te lăsa! Acum e o perioadă grea, o curbă, o cumpănă. Da tu fă ce faci, că e bine!".

Ana Pepine: Da, oricum, firesc, odată cu viața, vin tot felul de idei. Noi ne și schimbăm sau urmează alte experiențe. Avem tot felul de vise, apropo și de text, și de muzică, și de concerte.

Paul Cimpoieru: Așa cum zicea și Ana, nu ne împachetăm într-o etichetă sau în ceva. Vrem doar să povestim. Și atunci, dacă simțim nevoia unui cântec, unui dans, unui text... Nu știm. Lucrurile sunt atât de deschise... Trebuie doar să le facem la un nivel profesionist și să putem vorbi cu ele.

Ana Pepine: Iar în materie de plafonare, cred că nu se pune problema, pentru că viața noastră de "independenți" e așa de dificilă.. Că noi nu jucăm cât am vrea să jucăm, n-avem ocazia să montăm câte lucruri am vrea să montăm din cauze pur exterioare. Noi facem maximul. Așa, ca oameni.

Paul Cimpoieru: Vreau să zic despre plafonare. Domnul Puric, cel care ne-a format, care ne-a inițiat pe drumul ăsta, spunea: "Domne, normal că e și rutină multă, că în fiecare zi repeți. Depinde cum o iei: te plafonezi sau te desăvârșești". Și atunci, când ai o problemă, mergi mai departe. Ești mândru că tu ai inventat această jucărie, ca să zic așa, această bicicletă cu care te duci în lume. Nu e greu. De fapt, în urma greutăților, devii mai puternic.

Ana Pepine. Cu tot curajul și cu toată inima să vină alături de noi. Să se bucure cu noi împreună!

Paul Cimpoieru: E frumos cum ai spus tu — pentru cei care ne iubesc. Ne iubesc pentru că și noi îi iubim, pentru că, de fapt, noi nu facem decât un exercițiu. Nu știu. O dovadă a iubirii noastre e că ne punem pe scenă sufletul și viața. Și atunci, putem spune la fel: îi iubim și noi făcând asta pentru ei.

AGEERPRES: Ce-mi puteți spune despre proiecte? Măcar despre cele apropiate.

Paul Cimpoieru: Tocmai în asta constau greutățile noastre. Nu avem perspective concrete, materiale. Însă visele sunt nenumărate. Dacă ne întrebați ce jucăm în București, o să spunem că nu avem spațiu și nici un sediu în care să urcăm pe scenă. Deși putem zice: "Măi, avem spectacole medaliate. Hei!". Pe de altă parte, dacă ne întrebați ce visăm, aici o să fie o listă lungă și chiar putem spune că sunt acolo. Se vor împlini odată.

Ana Pepine: Tot ce trebuie să facem e să căutăm noi festivaluri. Și să trimitem, să aplicăm, să batem în uși. Și or să vină.

Creată în 2007, trupa Two of Us a călătorit în toată Europa și Asia, câștigând Medalia de Aur la Festivalul Internațional de teatru și pantomimă din Belgrad, Serbia (2010), Marele premiu pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional al Teatrului pentru tineret din Omsk, Rusia (2011) și Premiul TVR Cultural pentru "Theatre-verite" (2012).

Piesa a fost montată în cadrul unor festivaluri internaționale importante: QuestFest (Washington) și New York DUTF (Downtown Urban Theater Festival) în 2014, Annual Black Box International Theatre and Dance Festival (Plovdiv, Bulgaria), International Theatre Festival of Kerala (ITFoK—India) și Das Internationale Theater (Frankfurt, Germania) în 2013 și Festivalul de Teatru din Almada (Lisabon, Portugalia) în 2012.

Dansatorii și coregrafii Paul Cimpoieru (Cosma) și Ana Pepine sunt membri ai Companiei de teatru Passe-Partout (înființată de Dan Puric) și "Gigi Căciuleanu Romanian Dance Company".

De asemenea, cei doi actori au avut colaborări la diferite teatre din București (Teatrul Național, Teatrul Bulandra, Teatrul de Comedie) și la Centrul Național al Dansului unde au participat în realizarea unor spectacole.
www.agerpres.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus