Stiri de ultima ora

INTERVIU Adrian Cioroianu: „Singurul marinar cu care nu m-am înţeles a fost Traian Băsescu“

INTERVIU Adrian Cioroianu:

„Singurul
marinar cu care 
nu m-am înţeles a fost Traian Băsescu“
Cultura
Profesorul universitar Adrian Cioroianu, care acum este ambasadorul României pe lângă UNESCO, povesteşte cum, în copilărie, visa să fie marinar, inspirat de cărţile şi de benzile desenate pe care le citea. Peste ani, însă, a mers contra curentului şi n-a susţinut la cârmă liderii politici care se aflau pe val.

Din îndepărtatul Paris, unde şi-a stabilit reşedinţa după ce a fost numit ambasador al României pe lângă UNESCO, profesorul Adrian Cioroianu (53 de ani) s-a aruncat cu bunăvoinţă şi voluptate în trecutul personal, dezvăluindu-şi ghiduşiile copilăriei, pasiunile adolescenţei, tenacitatea academică şi raţiunile politice de-acum şi pe cele din urmă cu două decenii. Nu insistăm prea mult asupra rigurozităţii profesorului la catedră şi nici nu revizuim istorii controversate. În schimb, discutăm despre importanţa unei copilării fericite – căci dintr-un copil fericit nu poţi face un dictator! – şi despre supereroii fotbalului românesc, ne reamintim de necazurile mici şi mari din comunism şi, nu în cele din urmă, aflăm despre reuşitele şi restanţele României în prezervarea patrimoniului naţional.

„Weekend Adevărul“: Domnule Cioroianu, cum era viaţa de copil în anii ’70, într-un cartier din Craiova?

Adrian Cioroianu: Strada copilăriei mele, aflată relativ aproape de Biserica Ungureni şi de Parcul Romanescu, e o stradă de case, având curţi mai mari sau mai mici. Părinţii mei locuiesc în continuare acolo, iar eu revin de câte ori pot, mai ales că am prieteni sau foşti colegi de şcoală de care am rămas relativ apropiat. Pe-atunci nu exista familie fără copii. Strada era plină de copii, de la un capăt la celălalt. Erau zeci! Vă daţi seama, majoritatea erau născuţi după decretul regimului Ceauşescu, din toamna anului 1966; dar cauzele acelei explozii de copii din cartier erau diverse: de exemplu, aveam vecini de confesiune adventistă – şi o astfel de familie avea 12 copii! În linii mari, strada era un haos total pe tot parcursul anului – şi cu atât mai mult în vacanţe. Circulaţia auto pe strada noastră era pe-atunci slabă, aşa încât cu toţii ne jucam în stradă, într-o hărmălaie interesantă. Vă daţi seama ce firesc s-a petrecut socializarea noastră!

Aţi păstrat şi peste ani uşurătatea aceasta a socializării?

Da. De exemplu, eu am pretenţia că, azi, pot vorbi pe limba oricărui om pe care-l întâlnesc – de la puşcăriaşi la academicieni. Nu exagerez: cu echipa de la TVR, pentru serialul „5 minute de istorie“, am filmat într-o zi la Jilava – şi-a trebuit să conversez cu nişte bărbaţi de-acolo, condamnaţi, care se tot nimereau prin cadru; le-am vorbit decent şi au înţeles. La Paris, în ultimii ani, am întâlnit tot felul de savanţi – precum academiciana Hélène Carrère d’Encausse, care îmi vine în minte acum, şi am ştiut să-i spun cât de importante au fost, pentru noi, cărţile ei despre Uniunea Sovietică. Personal, plec de la ideea că orice om e raţional – doar că trebuie să vorbeşti pe limba lui, cum se spune. Iar asta am învăţat-o în copilărie. Din acest motiv eu cred, mai ales astăzi, că un copil nu poate creşte normal decât în contactul cu alţi copii.

Foto: Prima minge nu se uită niciodată

Dar aţi avut şi şansa să faceţi năzbâtii la ţară, la bunici?

În vacanţe mergeam şi la bunicii paterni, care locuiau în satul Negoi, aflat la vreo 80 de kilometri de Craiova, cam între oraşul Băileşti şi Dunăre. Acolo, la fel, pe toate uliţele era puzderie de copii. Vara era sezonul uimirilor şi al descoperirilor. Aflam de la băieţii din sat tot felul de tehnici de prindere a păsărelelor sau de scoatere a păianjenilor din pământ. Aveam praştie, aveam briceag în buzunar, aveam arc cu săgeţi de trestie, iar vârfurile săgeţilor erau făcute din tabla cutiilor de conserve – suficient de ascuţite încât să omoare vreun guguştiuc pe care ghinionul îl scotea în cătarea noastră. Desigur, şi eu încercam să-i uimesc pe ceilalţi: de exemplu, ştiam mai multe glume pentru distrarea fetelor de pe uliţa mea şi eram mai bun la fotbal decât băieţii de pe-acolo. Exersam mai mult, în ambele domenii, la Craiova. Odată i-am dat pe spate pe câţiva băieţi din sat când le-am arătat o rolă de leucoplast – unul dintre camarazi mi-a dat o super-praştie în schimbul ei! Altădată, i-am arătat unui amic de-acolo un tub cu pastile de calciu efervescent şi l-am convins că din pastilele alea va face litri de suc acidulat, cu gust de portocale. Băiatul a fost atât de tentat încât mi-a propus la schimb două kilograme de brânză de oaie – tatăl lui era cioban –, doar că eu nu eram prea mâncăcios, am refuzat brânza şi i-am cerut o toporişcă foarte finuţă pe care o văzusem prin curtea lui...

„Noi, copiii, eram relativ periculoşi!“

Care era dinamica în familie? Vă răsfăţau părinţii sau erau mai degrabă severi?

Curtea din Craiova în care am copilărit era mare, cu o casă stil vagon, cum se construia în mediul burghez la începutul secolului XX. Aşa încât în acea curte locuiau părinţii mei şi cei doi copii ai lor – eu şi sora mea mai mică –, sora mamei mele şi soţul ei, care aveau o fată şi un băiat, plus bunicii materni! Deci numai în curtea noastră eram zece suflete, dintre care patru copii, zgomotoşi toţi! Ca în toate familiile, cred, bunicii ne răsfăţau peste poate. Atât bunicii de la Negoi, cât şi cei de la Craiova se mirau ce pofte să ne mai facă. Părinţii n-au fost deloc severi – eu de la tatăl meu, în toată copilăria, am luat o singură palmă, când i-am călcat pe nişte ochelari de soare! Pesemne că erau nişte ochelari foarte frumoşi! În schimb, trebuie să recunosc: noi, copiii, eram relativ periculoşi! Odată, fugărind-o pe vara mea, ea mi-a închis o uşă cu geam drept în nas şi, în inerţia vitezei, am trecut cu mâinile prin sticlă – şi, evident, am ajuns la Urgenţă, la spital. Altădată, m-am certat cu vărul meu pe nişte corcoduşe, iar el, în tumultul negocierii, m-a lovit peste braţ cu o tablă ruginită – şi iar am ajuns la Urgenţă. Am şi acum semnul la mână – ai zice c-am trecut prin Primul Război Mondial! În linii mari, cam o treime din băieţii de pe stradă ajungeau vara la Urgenţă, cu diverse probleme – de la entorse la glezne sau mâini rupte, pentru că alergam ca apucaţii pe o stradă pavată cu piatră, până la gume de şters băgate în nas sau bile de rulment băgate în urechi. Deci, nu părinţii ne persecutau pe noi, ci mai curând noi pe părinţi!
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus