Stiri de ultima ora

INTERVIU Actorul şi directorul Emil Boroghină: „Ştefan Iordache a fost liderul generaţiei noastre“

INTERVIU Actorul şi directorul Emil Boroghină: „Ştefan Iordache a fost liderul generaţiei noastre“
Cultura
Emil Borghină, creatorul Festivalului Shakespeare şi unul dintre directorii de teatru care a avut unele dintre cele mai mari succese din istoria teatrului românesc cu spectacolele lui Silviu Purcătere de la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova, vorbeşte despre copilăria sa de la Corabia şi despre amintirile cu Radu Beligan şi Ştefan Iordache. Artistul spune că a fost "un nebun, îndrăgostit de teatru, care a trăit din visurile sale" .

Bonom, cu o căldură aparte, Emil Boroghină (78 de ani) este unul dintre managerii care au pus pietre de temelie solidă în teatrul românesc, prin spectacole antologice montate de Silviu Purcărete la Craiova. A fost director timp de 12 ani la Teatrul "Marin Sorescu" de la Craiova şi a creat Festivalul Shakespeare. S-a dăruit scenei craiovene, mai întâi ca actor, apoi ca director, unul vizionar. Are amintiri de neuitat alături de actori ai unei generaţii extraordinare, Radu Beligan şi Ştefan Iordache. Nu ar schimba nimic din viaţa sa. Pentru că pur şi simplu, nu ar fi putut face altceva, nu ar fi putut avea alt drum. „Teatrul e un microb care îţi intră în sânge“, consideră Emil Boroghină. O dată luat, nu mai scapi de acest „microb“, adică nu mai poţi trăi fără teatru. „Sunt un nebun care trăieşte din visurile sale“, zâmbeşte când vorbeşte despre viaţa sa actorul-manager. Zilele acestea, în timpul Festivalului „FestIN pe Bulevard“ de la Teatrul Nottara, a avut loc vernisajul expoziţiei "Retrospective" care a adus în atenţia publicului iubitor de arte vizuale, pe marele om de teatru, Emil Boroghină. Expoziţia şi-a propus o incursiune în universul lui Emil Boroghină, un univers dedicat teatrului. Fotografiile alese surprind roluri-cheie interpretate de acesta, momente din spectacole-eveniment care au adus glorie teatrului românesc, montate în perioada directoratului său şi jucate pe marile scene ale lumii, personalităţi culturale şi actori prestigioşi ai Naţionalului craiovean. Expoziţia, din care vă prezentăm câteva fotografii, a fost realizată cu sprijinul Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova.

„Weekend Adevărul“: Ce amintiri aveţi din Corabia, oraşul în care v-aţi născut?

Da, n-am născut la Corabia, oraşul de pe malul Dunării, într-o zi de ianuarie. Corabia era oraş foarte frumos la acea vreme. Fusese un oraş prosper în perioada interbelică, era un port de la care porneau spre Serbia, Ungaria şi Austria şlepuri încărcate cu cereal, pentru că eram grânarul Europei la acea vreme.

Aveaţi, aşadar, Dunărea la picioare…

Da, era foarte aproape. Dunărea îţi creează şi o anumită psihologie, îţi dă o anumită sensibilitate. Apa care curge îţi transmite un anumit sentiment, o încărcătură poetică . Eram extrem de sensibil şi îndrăgostit de natură, am visat să călătoresc în toată lumea, urmăream valurile şi mersul Dunării şi îmi imaginam că o să ajung în diverse locuri, fiind îndrăgostit la acea vreme de două materii esenţiale: istoria şi geografia.

Care era profesia părinţilor dumneavoastră?

Tatăl meu era la început un simplu funcţionar şi apoi secretar al primăriei oraşului, iar mama casnică, precum majoritatea femeilor acelor timpuri în micile oraşe de provincie. Bunicul dinspre tată plecase în primul Război Mondial în 1916, când tatăl meu avea numai doi ani, şi nu s-a mai întors. El se numără printre cei aproape 400 de soldaţi şi câţiva ofiţeri din Corabia care au căzut pe câmpul de luptă, majoritatea în marile confruntări de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, visând probabil la o Românie liberă şi întreagă. Bunicul dinspre mamă, fost ca militar, marinar şi participant la momentul când crucişătorul rus Potemkin s-a predat în urma unei revolte în 1905, autorităţilor române, în portul Constanţa, a fost în mai multe rânduri primar al comunei Orlea, în calitate de membru al Partidului Liberal. El se mândrea foarte mult cu faptul că, între altele în timpul mandatelor sale se construiseră biserica şi şcoala şi fusese inaugurat, prin contribuţia sa directă, alături de cele ale învăţătorului şi preotului satului, bunicul fostului ministru al învăţământului, Mircea Dumitru, unul dintre primele muzee săteşti din România.

Ce amintiri păstraţi din copilărie?

Copilăria mea a fost marcată de privaţiunile de după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar şi de faptul că trăim într-un orăşel cu un specific aparte, cu străzi drepte şi plin de tei, încărcat de poezie, un orăşel care cunoscuse momentul de vârf al prosperităţii sale în perioada interbelică, când din Port plecau spre Apusul Europei şlepurile încărcate cu grâu sau porumb. Şcoala am făcut-o în oraşul natal, fiind un elev silitor şi ascultător, trăind însă în umbra fratelui meu mai mare, cu un an, considerat în timpul studiilor una dintre minţile strălucite ale liceului, împătimit de matematică, el având un eminent profesor, în vreme ce au am avut neşansa să am profesor de matematică un fost îndrumător de lucru manual. Eram în schimb pasionat de istorie şi geografie şi, în ultimii ani de şcoală, de desenul tehnic, motiv pentru care dascălii mei credeau că la absolvirea liceului voi da examen la Facultatea de Istorie sau la Institutul de Arhitectură. Nu a fost să fie aşa.

Durerea pierderii tatălului

Tatăl dumneavoastră a murit de foarte tânăr. Cum v-a marcat dispariţia lui?

Trebuie să spun că în timpul studiilor primare tatăl meu s-a îmbolnăvit de plămâni, stând mai mult prin diverse sanatorii. A murit la vârsta de 41 de ani, în spital, exact în ziua în care fratele meu l-a anunţat că luase examenul la Facultatea de matematică. Eu împlinisem 15 ani şi trecusem din clasa a IX-a într-a X-a.

Dincolo de durerea pierderii tatălui, despre care aproape toată lumea spunea că fusese cel mai bun, competent şi serviabil dintre toţi cei din conducerea administraţiei oraşului şi apoi a raionului Corabia, în clasa a X-a fiind, am traversat o parte dintre cele mai grele momente ale vieţii mele, trăind undeva la limita sărăciei, micile noaste pensii de urmaş fiindu-ne acordate la peste o jumătate de an de la decesul tatălui.

Cum v-a venit ideea să daţi la Facultatea de Teatru?

După absolvirea şcolii am plecat pentru un scurt timp la Sibiu, locuind la o rudă a tatălui meu, muncind ca angajat temporar la un depozit de materiale metalo-chimice. Aş fi dorit ca după un an de la absolvire să încerc să dau examen la facultate, oscilând între Istorie şi Arhitectură. Revenind în Corabia, unul dintre foştii mei colegi de clasă, cel mai arătos dintre noi, mi-a schimbat gândurile, convingându-mă să dăm împreună examen la Institutul de Teatru, lucru la care nu mă gândisem până atunci niciodată. Îndemnul lui nu venea pe un teren gol.

Mai mult ca sigur că aţi auzit teatru radiofonic în perioada copilăriei.  Cum v-a prins acest „microb“ al teatrului mai de demult?                                          

Da, înainte cu doi-trei ani, într-una din seri, în timp ce învăţam pentru a doua zi, puţin obosit, m-am oprit şi, neavând altceva de făcut, am ascultat la difuzor o transmisie de „Teatru la microfon“. Atât de tare m-a prins, încât am rămas cu urechea nedeslipită de aparat până la sfârşitul emisiunii, când au anunţat titlul piesei şi distribuţia. Nu pot să descriu starea, sentimentele pe care le încercam atunci. Trăiam parcă un vis frumos, din care nu aş fi vrut să mă trezesc. Piesa era „Steaua fără nume“, iar interpetul rolului principal era marele actor Radu Beligan.Din acea seară am început să ascult aproape toate emisiunile de teatru, nepierzând nici una în care interpret era domnul Radu Beligan. După prima emisiune am mers la biblioteca orăşenească şi am împrumutat volumul de teatru al lui Mihail Sebastian, învăţând aproape în totalitate rolul profesorului Miroiu şi reproducându-l cu accentele lui Radu Beligan.

Şcoală postliceală de vânzător

Cum a fost examenul la Institutul de Teatru? Vă mai amintiţi ce probe aţi dat?                                              

Atunci când am dat pentru prima dată examen la Institutul de Teatru, în repertoriul meu figura şi „Balada chiraşului grăbit“ a lui George Topârceanu, unde îl imitam pe maestrul Radu Beligan, lucru total greşit. Am luat însă pentru celelalte poezii o notă destul de mare la prima probă, dar am fost eliminat la cea de a doua, de ritm şi auz muzical, neştiind în nici un fel să dansez.

Nu aţi renunţat. Ce aţi făcut până aţi încercat din nou la teatru?

Devenind conştient că examenul de admitere la Institutul de Teatru era la acea vreme unul extrem de greu şi că cerea, în cele mai multe cazuri, o pregătire specială, am dat examen la o şcoală post-liceală de vânzători, rămânând în Bucureşti, urmând cursurile duminicale de pregătire organizate de Institut, vizionând o mulţime de spectacole, majoritatea în a doua lor parte, după închiderea magazinului Bucureşti, la care făceam practica. Atunci am cunoscut o întreagă pleiadă de actori bucureşteni, mai ales pe cei de la Naţional, apropiindu-mă de mulţi dintre aceştia, o emoţie puternică trăind atunci când m-am apropiat de idolul meu, maestrul Radu Beligan, pe care l-am divinizat întreaga viaţă şi care mi-a devenit foarte apropiat. În toamna anului 1959 deveneam student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, grupa C, clasa profesorului Dinu Negreanu.

Aţi avut colegi celebri...

În toamna anului 1959 deveneam student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, grupa C, clasa profesorului Dinu Negreanu, fiind coleg de grupă cu Ştefan Iordache, Sandu Siminică, Valeriu Dogaru, Constantin Duicu, Mihai Epure, Adina Athanasiu, Aurora Csulic-Simionică, Lucia Burkovski, Silvia Popa şi de un cu Jeni Dragomirescu, Irina Petrescu, Cornel Coman, Leni Pinţea, Dionisie Vitcu, Valentin Uriţescu, Grigore Gonţa, Alexandrina Halic, Georgeta Loch, Sanda Ţăranu şi alţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi în întreaga ţară.

Anii studenţiei au fost pentru mine, alături de cei din perioada directoratului Teatrului Naţional din Craiova, cei mai frumoşi din viaţă. Am fost un fel de responsabil de grupă, cel care se îngrijea de repertoriul clasei, care citea piese şi le propunea profesorului şi colegilor, rezervând fiecăruia un rol principal sau chiar unul de mare întindere.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus