Stiri de ultima ora

Francezii care au luptat alături de Hitler

Francezii care au luptat alături de Hitler
Cultura
FOTO Arhivă

Pentru mulţi dintre români, Franţa de după catastrofala înfrângere din primăvara anului 1940 este una a rezistenţei eroice. Regimul impus de ocupantul german este total impopular, lipsit de susţinere; toată Franţa sprijină rezistenţa (în bună măsură organizată de partidul comunist) sau pe generalul de Gaulle, aflat însă, până prin 1944, destul de departe.

Zeci de mii de oameni au colaborat, într-un fel sau altul, cu ocupantul german, inclusiv prin înrolarea într-o unitate puţin cunoscută chiar şi publicului francez: Legiunea de voluntari francezi contra bolşevismului, care avea să se transforme spre finalul războiului într-o întreagă divizie, Charlemagne, încadrată în Waffen SS.

În general, voluntarii care aveau să formeze această unitate pot fi încadraţi în două categorii: cei cu puternice convingeri anticomuniste, naţionaliste şi în egală măsură antisemite, şi care recunoşteau Germania ca pe un lider al luptei împotriva comunismului şi al plutocraţiei, şi oportuniştii, fără convingeri ideologice, atraşi de aspectul financiar într-o perioadă în care şomajul atinsese cote ameţitoare, ceea ce crease o pătură consistentă de marginalizaţi social, mulţi dintre ei cu antecedente penale. Declanşarea războiului contra Uniunii Sovietice în iunie 1941 a oferit muniţie propagandei germane. Ideea unei internaţionale a popoarelor Europei împotriva pericolului comunist a înflăcărat mii de tineri de pe întregul continent. Idealismul politic nu este specific doar stângii; el a fost o constantă şi printre ideologii naţionalismului şi ai Noii Europe.

Guvernul francez de la Vichy s-a dovedit receptiv în a permite înrolarea într-o legiune de voluntari care să lupte alături de Germania şi aliaţii ei pe Frontul de Est, dar a refuzat categoric să ofere orice ajutor de natură materială sau logistică. În consecinţă, politicienii colaboraţionişti s-au adresat ambasadorului german, Otto Abetz, cerându-i sprijinul. În ciuda faptului că s-a arătat reticent la ideea unei participări militare franceze, Hitler a aprobat, cu anumite condiţii, formarea acestei structuri militare: Legiunea trebuia să reprezinte o iniţiativă privată, fără nicio legătură cu guvernul francez, efectivul ei nu putea depăşi 15.000 de oameni şi trebuiau acceptaţi numai voluntari din Zona ocupată. La 7 iulie 1941, Abetz i-a reunit la hotelul Majestic din Paris pe liderii principalelor partide colaboraţioniste (printre care Jacques Doriot, Marcel Déat şi Eugene Deloncle), care au acceptat condiţiile germane. Astfel a fost creată Legiunea de voluntari francezi împotriva bolşevismului (Légion de volontaires français contre le bolchevisme – LVF), o asociaţie privată non-profit, creată în conformitate cu Legea specifică adoptată în iulie 1901 şi având drept obiectiv principal lupta împotriva bolşevismului.

Condiţii de recrutare severe

La 8 iulie 1941, presa a anunţat crearea Legiunii, a cărui comandă a fost încredinţată fostului comandant al Diviziei 22 infanterie, Joseph Hassler, de origine alsaciană, care însă a declinat oferta (la 26 iulie, acesta îi scria şefului guvernului, mareşalul Pétain: „Nu sunt nici cu englezii, nici cu germanii; rămân francez 100%”). Teoretic, activitatea asociaţiei era condusă de un comitet central prezidat de Eugène Deloncle, în realitate existând un secretariat care se ocupa de activităţile esenţiale: propaganda şi recrutările. În acelaşi timp este creat şi un comitet de onoare care să ofere sprijin asociaţiei, condus de Fernand de Brinon şi compus din personalităţi precum cardinalul Baudrillart, Abel Bonnard şi Alphonse de Châteaubriant. În ciuda interdicţiei formale impusă de autorităţile germane de a evita Zona liberă, delegaţii regionali ai LVF au călătorit în ambele zone, stabilind 170 de birouri de recrutare în toată ţara. În Zona aflată sub controlul regimului de la Vichy recrutările au fost sprijinite de la Marsilia de un comitet de acţiune condus de Simon Sabiani, fost membru al... Partidului Comunist Francez. Sentimentele populaţiei franceze au devenit destul de clare după ce numeroase birouri de recrutare au fost atacate şi vandalizate. Istoricul Jean-Paul Brunet consideră că marea majoritate a francezilor, inclusiv tinerii, găseau absurdă ideea de a lupta împotriva Uniunii Sovietice alături de armata germană.

Cu ajutorul ambasadei Germaniei şi având cooperarea partidelor colaboraţioniste, a fost lansată o propagandă susţinută pentru a impulsiona recrutările: afişe în marile oraşe, emisiuni radio, reuniuni publice. Condiţiile de recrutare erau severe, în primul rând din punct de vedere medical. Înălţimea minimă era de 1,60, iar starea danturii era criteriu de selecţie: trei dinţi cariaţi sau lipsă însemnau eliminarea candidatului. Limitele de vârstă au fost fixate între 18-40 de ani, dar există mărturii despre înrolarea unor adolescenţi de 14-16 ani şi a unor bărbaţi trecuţi de 55. Cel mai important aspect pentru voluntari rămânea cel financiar. Soldele şi indemnizaţiile erau identice cu cele din armata germană. Fiecare soldat primea 2.400 de franci pe teritoriul francez şi 3.000 în prima linie, ceea ce reprezenta mult peste salariile plătite în Franţa.

În ciuda eforturilor propagandistice, numărul total al celor înrolaţi în 1941 nu a depăşit 3.000, ceea ce reprezenta un eşec răsunător. Ideea participării la o cruciadă antibolşevică lansată de germani nu se dovedea deloc populară în rândul francezilor. Implicarea liderilor politici colaboraţionişti nu a ajutat prea mult campania de recrutare, de vreme ce credibilitatea lor în rândul populaţiei era minimă. În plus, ambele guverne s-au arătat reticente recrutărilor, Berlinul refuzând, de exemplu, să permită recrutarea din rândul prizonierilor de război.

Primul contingent de voluntari a fost convocat pentru încorporare în cazarma Borgnis-Desbordes, la Versailles, la 27 august 1941. În timpul paradei a avut loc un atentat – unul dintre voluntari i-a rănit pe Pierre Laval şi Marcel Déat. Din cei 1.679 de voluntari, 800 au fost eliminaţi, 70% dintre ei din cauza dentiţiei precare. „Un verdict ce avea să mărească averea a cel puţin trei generaţii de dentişti de acum înainte”, scria cu umor în memoriile sale unul dintre voluntari. Dar această selecţie strictă nu s-a aplicat uniform: voluntarii proveniţi din mediul politic au fost acceptaţi mult mai uşor. Partidul Popular Francez condus de Doriot şi Mişcarea socială revoluţionară a lui Deloncle au dus o susţinută muncă de recrutare în rândul propriilor membri, din dorinţa de a-şi subordona forţa militară a Legiunii. Estimări recente apreciază că primele contingente erau compuse în marea lor majoritate din membrii de partid.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus