Stiri de ultima ora

FRAGMENTE „Ezra Pound – Opere II ABC-ul lecturii. Ghid spre Kulthură“, –traducere din engleză, prefaţă şi note de Radu Vancu

FRAGMENTE „Ezra Pound –
Opere II

ABC-ul lecturii.
Ghid spre Kulthură“, –traducere din
engleză, prefaţă şi note de Radu Vancu
Cultura
„Adevărul“ prezintă un fragment din „Ezra Pound – Opere II ABC-ul lecturii. Ghid spre Kulthură“, ediţie îngrijită de Horia-Roman Patapievici, în care poetul american se dezvăluie ca eseist.

„Anii 1930 sunt anii în care Pound dezvoltă, alături de scrierea primelor şaizeci de Cantos, marea pedagogie culturală a modernismului. Pound vedea cum universităţile, cu pedanteria lor «germană» (azi am zice «anglo-saxonă»), reuşiseră să transforme cultura în ceva elitist şi îndepărtat de viaţă. 

Cărţile ABC-ul lecturii şi Ghid spre Kulthură fac parte din lupta lui Pound împotriva degradării culturii publice, împotriva menţinerii culturii înalte în zona exclusivă a elitelor şi în favoarea aducerii studiului la nivelul publicului inteligent lipsit de mijloacele băneşti de a-şi oferi o educaţie universitară specializată. 

Am putea spune că aceste două cărţi fac parte din programa Ezuversităţii pe care Pound a pus-o pe picioare în anii 1930 pentru tinerii săi prieteni. Sunt manuale nonconformiste şi ireverenţioase de învăţat cultura care contează. Cititorii de azi găsesc aici ceva foarte apropiat de nişte lecţii de adevăr pe viu, în mişcare: ceva deopotrivă edificator, eliberator, antişcolăresc şi, cum s-ar spune azi, cool. Ceea ce a făcut Pound cu limba engleză când a lansat înainte de Primul Război Mondial modernismul în poezie, scuturând-o de zgura prefăcătoriilor literare ale pre­decesorilor victorieni, Pound face acum cu întreaga cultură: o scutură vehement de zgura, morga şi prefăcătoriile ei universitare.“– Horia-Roman Patapievici

Prefaţă de Radu Vancu – Cum şi de ce se invaţă frumuseţea

Ceea ce e şocant din capul locului atât în ABC‑ul lecturii (1934), cât şi în Ghid spre Kulthură (1938) e discordanţa de-a dreptul stridentă între ce pretind a fi şi ce sunt cu adevărat. Nu pentru că ar fi mai puţin decât ce pretind (cum se întâmplă cu enorma majoritate a obiectelor literare), ci, dimpotrivă, fiindcă sunt aproape monstruos mai mult.

În paginile liminare, ABC‑ul lecturii spune despre sine că e un „abecedar“, poate că unul cu totul special, de vreme ce e în egală măsură şi un gradus ad Parnassum, o treaptă spre Parnas, dar în orice caz nimic semnificativ mai mult decât „un manual care să poată fi citit «deopotrivă pentru plăcere şi pentru profit» de cei care nu mai sunt la şcoală, de cei care n-au fost la şcoală, sau de cei care în zilele studenţiei lor au îndurat aceleaşi lucruri pe care cei mai mulţi din generaţia mea le-au îndurat“. Rostul lui e, aşadar, să-i înveţe pe elevi – şi, de asemenea, să-i salveze pe profesorii înşişi de „inutila plicticoşenie din sala de curs“. Un manual ceva mai distractiv, în ultimă instanţă.

Nici Ghid spre Kulthură nu pare iniţial să îşi propună ambiţii mult mai înalte; Pound ne anunţă, tot din primele pagini, că e o carte „scrisă pentru oameni care nu şi-au putut permite să se educe la universitate, sau pentru tineri, ameninţaţi ori ba cu universitatea, care vor să ştie mai multe la vârsta de cincizeci de ani decât ştiu eu azi, şi pe care e de presupus că i-aş putea ajuta în această privinţă“. E drept, există şi câteva caveat-uri: cartea comportă şi niscaiva „pericole inerente“, ba e chiar o „ispitire“ – şi, în orice caz, Pound ştie că îl va „compromite“ serios şi iremediabil; dar, în esenţă, tot de un manual pentru tineri cu o şcolaritate incompletă ar fi vorba. Care, dacă îl vor citi serios, vor putea şti la cincizeci de ani (Pound însuşi avea patruzeci şi nouă de ani când o publica) mai multe decât autorul lui. Un manual bun, asta promite aşadar să fie; nici mai mult, dar nici mai puţin de atât.

Asta pretind deci să fie atât ABC‑ul lecturii, cât şi Ghid spre Kulthură: manuale, cărţi auxiliare, modeste şi utile trepte pentru completarea şcolarităţii. Tocmai de aceea e atât de şocantă disparitatea între ceea ce pretind a fi şi ceea ce sunt, între pretenţie şi esenţă: din paginile lor, miriade de referinţe se năpustesc peste bietul cititor (care, nu-i aşa, se presupune pe deasupra că mai e şi unul cu o şcolaritate precară), şi nici măcar referinţe strictamente literare, ci şi destule venind dinspre celelalte arte, mai ales muzică şi pictură, dar şi sculptură, şi teatru, şi film; plus o sumă de alte referinţe venind din spre teoria monetară, dinspre economie, dinspre morfologia culturii, dinspre istoria filozofiei…

Efectul e năucitor: pe de o parte, ai o voce care se ţine de cuvânt şi-ţi vorbeşte pe un ton didactic relaxat, al unui profesor sigur de ce are de făcut şi care ştie cum să îşi ducă elevul la ţintă pe căile cele mai eficiente; pe de alta, ai o sumă enormă de referinţe, o reţea uriaşă şi greu maniabilă de informaţii, asaltându-te din toate zonele cunoaşterii umane. Ca şi când ai construi abecedare prietenoase şi frumos colorate, în care ai turna conţinuturile câtorva şcoli postdoctorale din diverse discipline. Pe de o parte, nicicând nu s-a vorbit mai clar şi mai memorabil despre literatură – şi despre forţa ei de a integra toate conţinuturile cunoaşterii umane, de a se constitui în aleph-ul din care poţi cuprinde cel mai extensiv umanul; pe de alta, tocmai profuziunea de discipline ale cunoaşterii din care sunt culese argumentele e zăpăcitoare. Când termini de citit aceste vreo cinci sute de pagini esenţiale despre literatură şi despre conţinutul ei uman, ieşi deopotrivă edificat şi năucit. Pe de o parte, ştii mult mai limpede decât înainte că (aşa cum spusese deja Pound altundeva) literatura are o funcţie decisivă în stat – şi, în general, în orice stare de agregare a umanului; şi că ea ţine vie însăşi materia gândirii. După ce ai văzut la lucru, preţ de cinci sute de pagini îndesate, gravitaţia enormă a literaturii adunând în jurul ei toate fragmentele disparate de uman, nu te mai poţi îndoi că literatura e toată masa umanului. Pe de altă parte, toate referinţele, toate fulguranţele aforistice splendide şi torenţiale, toate observaţiile esenţiale despre orice s-au topit în mintea ta într-o pastă zumzăitoare şi multicoloră, o năuceală fertilă şi germinativă, cum vei observa apoi în tot restul vieţii tale.

Maeştrii îşi introduc ucenicii în meditaţia Zen printr-un şoc fizic puternic, care e, de fapt, primul contact real şi germinativ cu realitatea esenţială. Nu alta, sunt sigur, a fost şi intenţia lui Pound cu aceste două cărţi, ABC‑ul şi Ghidul: şocul lor pedagogic poate fi primul contact autentic şi germinativ cu realitatea esenţială a literaturii.

Ezra Pound – ABC-ul lecturii

–        Fragment –

Literatura nu există într-un vid. Scriitorii ca atare au o funcţie socială precisă, direct proporţională cu abilitatea lor CA SCRIITORI. Aceasta e principala lor funcţie. Toate celelalte funcţii sunt relative, şi temporare, şi pot fi evaluate numai în relaţie cu vederile unui evaluator particular.

Partizanii unor idei particulare pot aprecia scriitorii care le aprobă mai mult decât pe cei care nu o fac, pot aprecia, şi adesea o fac, scriitorii proşti din partidul sau religia lor mai mult decât pe aceia buni din alt partid sau altă biserică.

Însă există ceva fundamental care permite evaluarea şi e independent de toate chestiunile legate de subiectivitatea punctului de vedere.

Scriitorii buni sunt cei care păstrează eficienţa limbii. Altfel spus, îi păstrează precizia, îi păstrează limpezimea. Nu contează dacă scriitorul bun vrea să fie folositor sau dacă scriitorul prost vrea să provoace rău.

Limba e principalul mijloc uman de comunicare. Dacă sistemul nervos al unui animal nu transmite senzaţii şi stimuli, animalul intră în atrofie.

Dacă literatura unei naţiuni intră în declin, naţiunea se atrofiază şi decade.

Legislatorul tău nu poate legiui pentru binele public, comandantul tău nu poate comanda, populaţia ta (dacă vrei să fii o ţară democratică) nu-şi poate instrui „reprezentanţii“ decât prin limbă.

Limba înceţoşată a claselor şarlatane serveşte doar un scop temporar. O cantitate limitată de comunicare in re pentru subiecte speciale trece prin formule matematice, prin arte plastice, prin diagrame, prin forme pur muzicale, însă nimeni nu propune înlocuirea acestora cu vorbirea comună, şi nici nu sugerează că acest lucru ar fi posibil sau dezirabil. 
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus