Stiri de ultima ora

Escapadele capetelor încoronate din casa regală a României, în serialul complet „Iubiri regale“, exclusiv în ediţie digitală

Escapadele capetelor încoronate din casa regală a României, în serialul complet „Iubiri regale“, exclusiv în ediţie digitală
Cultura
Carol şi Zizi Lambrino au avut un băiat, pe Mircea, care s-a născut în afara căsătoriei lor de 130 de zile

Marile iubiri ale membrilor familiei regale a României au fost mai ales extraconjugale. „Adevărul“ vă oferă, la un preţ special (3 lei), serialul complet „Iubiri regale“ – poveştile mai mult sau mai puţin cunoscute ale aventurilor regelui Ferdinand, reginei Maria şi mai ales ale regelui Carol al II-lea, unele dintre ele punând pe jar toată ţara.

Cel mai exotic personaj din viaţa familiei regale a României a fost, fără îndoială, Joseph „Joe“ Boyle, canadianul aventurier care a acţionat ca un înger păzitor în timpurile cele mai grele pentru monarhie şi pentru ţară. A salvat prizonieri români din mâinile bolşevicilor, a recuperat o parte din tezaurul reţinut de ruşi, a convins bolşevicii să încheie tratatul de pace cu România şi, peste toate, a sedus-o iremediabil pe regina Maria.

„Istoria trebuie să-i fie recunoscătoare“, scria regina Maria în însemnările sale. Ea însăşi îi fusese recunoscătoare, dăruindu-i afecţiunea ei „unchiului Joe“. Deşi biografii reginei neagă o legătură mai mult decât platonică cu canadianul, însuşi ministrul de Interne Constantin Argetoianu a dat în vileag un moment pe care l-a întrerupt când a intrat la regină tocmai pentru a discuta despre Boyle. „Cu faţa îmbujorată în călduri, abia acoperită, frumoasă ca în poveşti, regina Maria se rupsese vădit din braţele amorului şi, bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine cu paşi de balet, pe când uşa din fund, prin care fugise amorul, se închidea – nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins silueta canadianului… Încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine, proptindu-se din scaun în scaun şi m-a rugat sâ şed pe divanul pe care căzuse şi dânsa, şi nu mi-a spus decât atât: ‘Voila!’… I-am sărutat mâna şi cu tonul cel mai ceremonios, ca şi când n-aş fi văzut nimic, nici măcar dezordinea toaletei sale, i-am spus: ‘Sunt la ordinele Majestăţii Voastre’… Biata femeie! Ce frumoasă şi ce încordată era! O mai văzusem eu la Viena, într-o gară, cu părul despletit - dar nu o surprinsesem încă scăpată din braţele cuiva… Încetul cu încetul s-a liniştit şi a început să-mi povestească. Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de faţa ei se stingea încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă sânii, dintr-o zvâcnire de cap şi-a aruncat părut pe spate şi deodată am simţit că se simţea şi ea… jenată de starea în care se afla“, povesteşte Argetoianu, citat de istoricul Ioan Scurtu în cartea sa „Ferdinand“.

Prinţul înrobit

Canadianul Joseph Boyle nu a tulburat doar liniştea conjugală a reginei cu regele Ferdinand, ci şi pe aceea extraconjugală, cu prinţul Barbu Ştirbey, omul de încredere, stabil şi jovial, constanta din viaţa zbuciumată a reginei.

„Dacă ne luăm după prezenţa permanentă a lui Ştirbey în camera copilului, este foarte posibil ca el să-i fi fost tată. Maria nu a clarificat niciodată paternitatea băiatului, dar vorbea adesea, cu mândrie, despre ochii lui de culoare căprui închis (toţi ceilalţi copii aveau ochi albaştri, ca ea şi ca Ferdinand). Oricare ar fi fost relaţia prinţului cu băieţelul muribund, era singura persoană la care Maria a căutat sprijin în acele clipe de disperare. Ferdinand nu i-a fost alături niciodată. Ştirbey era singurul care o sprijinea în tragedia personală şi în cea naţională (intrarea României în Primul Război Mondial), care o copleşeau“, scrie în biografie Hannah Pakula.

Maria şi Barbu i-au dat copilului sărutarea din urmă, aşezându-i o cruculiuţă la gât şi o icoană pe piept. Apoi au pregătit înmormântarea. „Îl simţi că suferă lângă tine“, a spus regina despre prinţ, menţionând că Ştirbey şi familia lui înţelegătoare au fost cu ea „buni ca nişte îngeri“.

Frumoasa Elvira Popescu, refugiul lui Ferdinand

În volumul „Ferdinand I“, apărut la Editura Enciclopedică (2004), istoricul Ioan Scurtu aminteşte despre zburdălnicia Regelui Ferdinand, care nu era „nici el“, „uşă de biserică“, cum nu era nici regina Maria. Monarhul căuta să se afle mereu în preajma actriţei Elvira Popescu, iar când nu putea fi îi trimitea scrisori de amor „pline de un sentimentalism dulceag, romantic“. Relaţia cu Ferdinand a fost dezvăluită chiar de Elvira prietenelor ei din teatru, care n-au putut ţine secretul şi au bârfit-o directorului.

În ciuda schimbului de scrisori de amor cu regele Ferdinand, regina Maria nu doar că o aprecia pentru talentele sale, dar mărturisea chiar că înţelege perfect atracţia pe care o simt bărbaţii faţă de ea. Mai mult, suverana scria în jurnalul său personal că dacă ar fi bărbat ar nutri aceleaşi sentimente faţă de actriţă.

Prima dragoste a lui Carol al II-lea şi primul gând de renunţare la tron: „Păsărica de la Birjărie“

„Când mă gândesc cât îmi lipseşti, cum totul îmi pare pustiu de când nu mai eşti aici, erai totul pentru mine, fără tine totul îmi pare mort şi viaţa zadarnică. Când mă gândesc ce fericiţi am fost împreună, că fericirea mi-a fost la îndemână, că n-am putut întinde braţele s-o cuprind şi mai ales s-o păstrez. Mă gândesc că acum mai puţin de un an te strângeam în braţe şi ne sărutam ca nebunii. Se vor întoarce ceasurile minunate petrecute atunci împreună? (...) Sufletul mi-era într-atâta de plin de tine, că mi-au trecut prin cap mii de gânduri nebuneşti. Că rupând-o cu familia, căci i-aş fi părăsit, aş putea să mă căsătoresc cu tine, ai ajunge cu adevărat regina mea şi visul acesta drag îmi părea realizabil“, scria în jurnal, pe 27 aprilie 1914, prinţul Carol, fiul cel mare al cuplului moştenitor Maria şi Ferdinand.

Femeia căreia Carol îi adresa, în jurnal, acele rânduri sfâşietoare de dragoste neîmplinită era Ella Filitti. Ella, prima mare dragoste a lui Carol al II-lea, era o fată de familie nobilă, văzută bine de la jeunesse d’or pe la seratele dansante, balurile şi sindrofiile din Bucureşti.

Idila lor a început în 1913 şi a fost o dragoste de roman, consumată în zeci de vorbe dulci, de îmbrăţişări şi ocheade, de dezmierdări şi mici gesturi de tandreţe. Carol o alinta Păsărica şi o cunoscuse îndeaproape prin intermediul surorii sale, Elisabeta. Ella era una dintre domnişoarele care îi ţineau companie prinţesei. Totuşi, Ella şi Carol îşi petreceau mai tot timpul liber cu Birjăria.

Relaţia dintre Ella Filitti şi prinţul Carol nu a fost un secret printre apropiaţi. A fost tolerată o vreme, probabil ca o indiscreţie tinerească, din perspectiva Curţii. Totuşi, când chestiunile de război începuseră să fie de interes mai mare decât orice alte probleme private, familia regală a găsit de cuviinţă să-i îndepărteze pe cei doi. Nu se punea neapărat problema vreunei căsătorii, care era de neimaginat, o ştia toată lumea. Importantă era performanţa prinţului pe front. Trebuia să gândească limpede şi la rece, căci era comandant în cadrul regimentului de cavalerie „Regina Elisabeta“. Astfel că, în 1917, s-a decis ca Ella Filitti să fie trimisă la Paris. Înainte de a pleca definitiv în Occident, ea îi scria lui Carol: „Sunt disperată. Mi-e frică să plec fără să te fi văzut, gândul ăsta mă ucide. Să nu te văd o zi deja e cumplit, dar să plec aşa de departe, ce înseamnă asta? În ce mă priveşte, sunt tare deprimată. Te iubesc şi trebuie să te văd înainte de plecare“.

Căsătoria cu Zizi Lambrino. Mare greşeală!

Jeanne Marie Valentine Lambrino, alintată Zizi sau Zucky, făcea parte din grupul de tineri din jurul prinţului Carol. De altfel, ea şi fratele ei, Loulou Lambrino, erau printre puţinii care ştiau detaliile idilei principelui cu Ella Filitti, încheiată la insistenţele Casei Regale, în 1917, prin exilarea ei la Paris.

Pe 27 august/9 septembrie 1918, prinţul Carol, moştenitorul Tronului României, îmbracă o uniformă de ofiţer rus şi, împreună cu iubita sa, Zizi Lambrino, şi cu amicul Şerdici, părăseşte România în automobilul regal. La punctul de frontieră de la Tighina schimbă maşina, dar e recunoscut de un ofiţer austriac, care-l mai văzuse la Braşov. Carol admite că vrea să ajungă la Odesa pentru a se căsători cu domnişoara Lambrino, iar ofiţerul găseşte de cuviinţă să-i înlesnească drumul, pentru ca prinţul să poată duce la bun sfârşit proiectul său devastator pentru ţara inamică Puterilor Centrale. Ba chiar, prin bunăvoinţa comandantului Zeider, le-a fost închiriată o cameră la hotelul Bristol din Odesa.

Pe 1/13 septembrie, ceremonia religioasă este oficiată de un preot rus, în prezenţa câtorva martori şi a consulului român. Pe 2 septembrie, Carol îşi anunţă familia despre noua sa stare civilă: „Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa“. Răspunsul a fost scurt şi la obiect: „Să aştepţi pe colonelul Ballif“. Ballif îi cere, evident, să se întoarcă în ţară, pentru a repara răul făcut. Prinţul moştenitor a dezertat, în vreme de război, cu ţara vraişte, cu viitorul incert, şi s-a căsătorit cu o femeie din popor, lucru interzis de regulamentul Curţii.

Regina neîncoronată a României

Zizi Lambrino nu a apucat să devină regina României, post la care a visat, însă, următoarea mare iubire a lui Carol al II-lea: Elena Lupescu. O iubire pasională, inexplicabilă: „Întâlnirea cu Prinţul Carol a fost accidentală, dar, deşi sunt destul de îndrăzneaţă, nu am putut rosti nicio vorbă. Stăteam unul în faţa celuilalt, şi din prima clipă am simţit cum arde de dorinţă să mă posede. Într-un tâziu, Prinţul Carol mi-a spus cu un glas sugrumat: «Trebuie să te revăd»“, scria Elena Lupescu în memoriile sale.

Relaţia dintre Elena Lupescu şi regele Carol al II-lea a afectat mai mult decât vieţile lor şi ale familiei regale, a schimbat chiar cursul istoriei, de la demisia prim-miniştrilor până la schimbarea societăţii româneşti în perioada interbelică. Însă, chiar şi în faţa dezastrului, n-au renunţat unul la celălalt, şi-au văzut împreună de propriul drum.

Cel mai afectat a fost, însă, viitorul rege Mihai, care o numea „Duduia“ şi o considera „persoană vulgară“.În momentul în care am întâlnit-o pe Lupeasca, cum îi ziceam, nu aveam un sentiment precis decât că ştiam cine era, ce reprezenta ea şi asta mă punea în defensivă. Încet-încet, după aceea, văzând fel de fel de lucruri am putut s-o caracterizez, nu prea frumos, dar am spus că este o persoană cât se poate de vulgară”, mărturisea Regele Mihai într-un interviu realizat de Stelian Tănase în 2007.

Povestea completă a lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu o citiţi în suplimentul „Iubiri regale“, exclusiv în format digital.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus