Stiri de ultima ora

Două documentare de neratat la Festivalul DokStation

Două documentare de neratat la Festivalul DokStation
Cultura
DokStation este festivalul în care muzica filmului e cel puțin la fel de importantă ca imaginea sa. Anul acesta, line-up-ul celor patru zile de proiecții (13-16 septembrie) propune tributuri și investigări ale carierelor unor artiști sau grupuri precum George Michael, Whitney Houston, Radiohead, dar și documentare cu țintă ceva mai largă. Dintre acestea din urmă am ales două filme care constituie, simultan, și două întoarceri lucid-nostalgice în trecut.

Blue Note Records: Beyond The Notes

Probabil cel mai emblematic label care s-a ocupat cu producerea jazz-ului beneficiază în acest film de un tratament pe măsură. Era crucial ca un film care vorbește despre Blue Note – casa de discuri pe la care s-au perindat nume ca Thelonious Monk, John Coltrane, Miles Davis sau, mai recent, Norah Jones – să etaleze cum se cuvine aproape un secol de muzică revoluționară, dar, în același timp, să activeze și aura legendară care o însoțește. Cred că filmul se achită onorabil de prima sarcină (mai multe momente neîntrerupte în care muzicienii cîntă ar fi fost totuși binevenite), dar interesul regizoarei Sophie Huber pare că e mai mult istoric decît muzical – așa că filmul cîștigă în greutate atunci cînd atacă subtextul anecdotic bogat din culisele companiei.

Spre deosebire de alte case de discuri mai mari, Blue Note și-a asigurat succesul printr-o politică nonintervenționistă (artistul era lăsat să își urmeze propria voce), printr-o formă de artizanat plină de pasiune și prin flerul pentru inovație al creatorilor săi, Alfred Lion și Francis Wolff. Interesant e că cei doi evrei exilați din Germania nu erau nici muzicieni, nici afaceriști rapace – ci doar simpli melomani care voiau să asculte ce le plăcea. Astfel că, în momentul în care, după ani petrecuți în underground-ul nișat al cunoscătorilor, Blue Note a început să aibă succes și să fie prizată de un public mereu crescînd, lucrurile au pornit-o pe pantă în jos, sub presiunea distribuitorilor care doreau tot mai multe hituri, ignorînd astfel căutările personale ale artistului.

Experiența mea muzicală, oricît de limitată, îmi spune totuși că jazz-ul este genul chintesențial atunci vrei să te lași purtat de ce auzi. Cu gîndul ăsta în minte, m-am bucurat să văd că imaginarul în care sînt împachetate improvizațiile specifice genului – cluburi de noapte și tot tacîmul – n-a fost uitat, ci își face apariția discret, prin cîte o poză cu vreun star învăluit în fum de țigară. Mai explicit este tratată lupta pentru drepturile afro-americane, căci pagina de istorie a jazz-ului se contopește cu aceea a dorinței de emancipare a americanilor de culoare. Asta îi permite cineastei să facă racordul cu istoria mai recentă a Blue Note Records, care – după ceva sincope – s-a orientat și către hip-hop, gen care a luat naștere din aceeași conștiință politică a jazz-ului militant, ca o prelungire a sa. Parte din farmecul documentarului ține de a-i vedea pe cîntăreții care au semnat recent cu Blue Note Records oscilînd între omagii la adresa greilor din trecut și dorința de a face ceva mereu nou. Iar dacă filmul, asemenea experimentelor celor intervievați, va conduce privitorii (de sperat cît mai tineri) în lumea fascinantă a jazz-ului, atunci cred că țelul său a fost atins.
dilemaveche.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus