Stiri de ultima ora

De-a v-ați ascunselea

Creţu deschise ochi şi primul lucru pe care-l văzu fu un petic de cer înnorat decupîndu-se prin frunzele boscheţilor în care adormise. Încercă să se ridice, dar capul îi zvîcnea atît de tare, încît se lăsă să cadă înapoi. Spre mirarea lui, nu se lovi deloc, căzuse pe nisip. Încet de tot, reuşi să se salte într-un cot şi să privească în jur: o plajă întinsă, pustie, cîţiva pescăruşi stingheri, două şezlonguri răsturnate, marea spărgîndu-se în valuri la ţărm, cerul plumburiu, de toamnă. Habar n-avea cum ajunsese acolo. Fete frumoase, cu trupuri care-ţi luau minţile. Asta era tot ce memoria lui reuşea să dezgroape. Zăcu cîteva minute privind marea şi apoi, cu chiu cu vai, se ridică în picioare si făcu cîţiva paşi, clătinîndu-se, spre ţărm. Adierea sărată mîngîindu-i faţa, mirosul apei şi-al algelor putrezite de la mal, nisipul umed intrîndu-i în pantofi. Îşi cercetă buzunarele: în cel drept – un pistol de jucărie şi cîteva bancnote verzui, în buzunarul stîng – un telefon mobil argintiu, care nici măcar nu era al lui, şi un pliculeţ cu pastile albe. Le băgă pe toate la loc, fără să înţeleagă de unde apăruseră. Deodată, auzi nişte zgomote în spate şi se întoarse încet, cu mîna pe pistolul din buzunarul drept. Pe aleea din spatele gardului ce mărginea plaja, nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru coborau dintr-un jeep. Creţu văzu în mîinile lor bîte de baseball – schimbătoare de păreri, cum li se spunea la el în cartier. Ultima se dădu jos din jeep o tipă înaltă, blondă, cu nişte picioare ce nu se mai terminau ivindu-se de sub o rochie scurtă şi înflorată. Blonda ţipă, arătînd în direcţia lui, iar bărbaţii îmbrăcaţi în negru se îndreaptă către plajă, agitîndu-şi bîtele ameninţătoare. 

Gherila urbană

Creţu rămîne cîteva clipe paralizat, înţelegînd că tipii aia pe el îl caută. O ia la fugă pe plajă, capul îi vîjîie, picioarele îl trag în jos, în minte i se rotesc imagini ameţitoare, ca într-un caleidoscop care se-nvîrte prea repede. Vede imaginea unei discoteci cu muzică bubuitoare suprapunîndu-se peste cea a unui castel ca din poveşti, nişte fetiţe cu care se hîrjoneşte transformîndu-se în femei cu machiaj grotesc şi priviri rătăcite, îi vede pe tovarăşii lui din copilărie, ar da orice să fie acum aici Andrei sau un alt tovarăş de-al lui, apoi se vede pe el însuşi fugind cu disperare, ca-n copilărie la v-aţi ascunselea, atunci cînd se pregătea să scuipe pe careva. Era cel mai tare la jocu’ asta, nimeni nu-l scuipase vreodată! Trebuie s-alerg mai repede, eu întotdeauna cîştig la v-aţi ascunselea, dacă fug tare de tot, în cîteva secunde o să încep să mă-nalţ şi-o să scap de piraţii ăştia care vor să mă omoare, îşi aude gîndurile, şi-n aceaşi clipă se împiedică din pricina şireturilor desfăcute şi se prăbuşeşte în nisipul umed. Se ridică şi începe să alerge din nou, mărind ritmul pînă cînd simte că începe într-adevăr să se desprindă, dar nu e o desprindere lină, uşoară, ca-n vis (ştie acum că de-acolo îi venise ideea nebunească cu zburatul), ci ceva chinuit, împleticit, cumplit de greu. Picioarele nu-l ascultă, pedalează haotic în aer, nu reuşeşte să se ridice la mai mult de un metru înălţime, o forţă potrivnică îl trage-n jos, chiar şi vîntul pare că-i pune piedică, starea aceea minunată, de desprindere şi de plutire, pe care o cunoaşte atît de bine din visele din copilărie, îl ocoleşte. Priveşte în sus, doar o pîclă pe care soarele firav nu reuşeşte s-o străpungă, nici urmă de vreun castel pe acolo, nici urmă de nori care să te poarte-n zbor; priveşte în spate, bărbaţii în negru, piraţi sau ce-or fi, se apropie ameninţători, strigînd ceva cu furie la el, se concentrează un pic şi reuşeşte să priceapă, stai pe loc, morţii mă-tii de nenorocit. Încă un efort şi se va înălţa deasupra lor, aşa că pedalează cît poate el de tare, forţîndu-şi toate fibrele din corp, şi reuşeşte să mai urce cîţiva metri, apoi încearcă să vireze deasupra mării, chit că s-ar prăbuşi, mai bine să-l înfulece peştii, decît să moară zdrelit de bîtele ălora; şi-atunci se întîmplă ceva îngrozitor, corpul i se împotriveşte, mişcările-i devin dezarticulate, de parcă ar fi o marionetă trasă de sfori de un păpuşar nepriceput, şi se prăbuşeşte, se prăbuşeşte-n gol, ca într-un coşmar, pămîntul se apropie cu o viteză ameninţătoare, înţelege că în mai puţin de o clipă îl va atinge – sînt nişte stînci ascuţite acolo, care intră în mare – mai are timp să gîndească “bagă-mi-aş picioarele, ăsta nu-i un vis, n-o să mă mai trezesc!” şi-apoi simte izbitura. 

Încearcă să se ridice dintre stînci, dar nu izbuteşte. Nu-şi mai simte picioarele, dar asta nu-l sperie deloc. Dimpotrivă, se simte cuprins de-o încredere fără margini. Deasupra lui vede mutrele bărbaţilor în negru şi figura Loredanei, cu machiajul întins pe faţă şi ochii roşii, curva dracului, nici măcar frumoasă nu-i!, aude ca prin vis vocile cerîndu-i cu insistenţă telefonul. Unul dintre ei, cel cu bîta ridicată, îl înjură şi urlă, lăudîndu-se că are să-i crape capul şi o să-i rupă picioarele, o să-l bată şi-o să-l desfigureze, de nici mă-să n-are să-l mai recunoască dup-aia, iar Creţu, cuprins de o mare seninătate, uşor ca o adiere de vînt, înţelege exact ce-are de făcut: a văzut faza asta de-o mie de ori în filme, încît aproape o cunoaşte pe de rost, nu mai are nici un secret pentru el, ştie fiecare mişcare, fiecare privire, fiecare respiraţie. Se concentrează cîteva secunde, bagă încet mîna în buzunarul drept – e acolo, aşa cum se aştepta, rece şi metalic – îl apucă strîns în mînă şi respiră adînc aerul sărat pe care-l aduce marea la ţărm. Apoi, cu mişcări absolut sigure, de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna, scoate pistolul din buzunar, ocheşte scurt şi începe să tragă, glonţ după glonţ, pînă cînd sîngele care ţîşneşte din ţestele bărbaţilor şi-a femeii acoperă tot ecranul, într-o imensă pată roșie pe care pulsează literele gigantice THE END.
dilemaveche.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus