Stiri - Editia din date de 06-12-2018

Arhiva stiri din data de:
06-12-2018 Stiri de ultima ora din

Cine l-a ucis pe tatăl meu?

Cultura
Édouard Louis (n. 1992) a publicat două romane, En finir avec Eddy Bellegueule și Histoire de la violence, este editorul unei lucrări erudite a sociologului Pierre Bourdieu, iar alături de filosoful Geoffroy de Lagasnerie, coautor al lucrării Foucault contre lui-même. Textul de faţă este inclus în antologia Freeman’s. Cele mai bune texte noi despre putere, aflată în curs de apariţie la Black Button Books. 

Întrebată ce înseamnă pentru ea cuvîntul „rasism”, gînditoarea americană Ruth Gilmore răspunde că rasismul reprezintă expunerea la moarte prematură a anumitor populații. Această definiție este valabilă și pentru homofobie, pentru dominația masculină, pentru transfobie și discriminare bazată pe clasă: toate fenomenele opresiunii sociale și politice. Dacă considerăm că politica înseamnă ființe umane guvernate de alte ființe umane, și existența individului în comunități pe care nu și le alege, atunci politica este distincția dintre o populație a cărei existență este susținută, încurajată și protejată și o populație expusă persecuției, crimei și morții.

Luna trecută am venit să te văd în orășelul din nord în care trăiești acum. E un oraș cenușiu și urît. Marea este la doar cîțiva kilometri distanță, dar nu mergi niciodată acolo.

Nu te văzusem de cîteva luni. Cînd mi-ai deschis, nu te-am recunoscut. Te-am privit, am încercat să-ți citesc pe chip anii petrecuți departe de tine. Mai tîrziu, femeia cu care trăiești mi-a spus că abia mai poți merge. Mi-a mai spus și că ai nevoie de un dispozitiv ca să respiri noaptea, fără de care inima ți s-ar opri. Nu mai poate să bată neajutată, fără o mașinărie.

După ce te-ai ridicat să mergi la toaletă și te-ai întors, cei zece metri pe care i-ai parcurs te-au lăsat fără suflare. A trebuit să te așez ca să-ți revii. Ți-ai cerut iertare. Mi-ai explicat că ai o formă gravă de diabet, că ai putea face un infarct în orice moment. Să-mi povestești aceste lucruri te-a epuizat din nou: chiar și vorbitul era un efort prea mare. În săptămîna precedentă făcuseși o operație pentru ceea ce medicii numesc o eventrație, un cuvînt pe care nu-l mai auzisem pînă atunci. Trupul îți devenise prea greu pentru el însuși, burta îți atîrnă, îți atîrnă prea mult, atît de mult încît se sfîșie pe dinăuntru. Nu mai ai voie să conduci, nu mai ai voie să bei, nu mai poți să faci duș fără să-ți asumi niște riscuri enorme. Ai abia cincizeci de ani. Faci parte dintr-o categorie de ființe umane căreia politica le-a rezervat o moarte prematură.

În copilărie tînjeam după absența ta. Mă întorceam de la școală după-amiaza tîrziu, în jurul orei 5. Cînd mă apropiam de casă, știam că dacă mașina ta nu e parcată în față, înseamnă că te-ai dus la cafenea sau la fratele tău și că o să te întorci tîrziu, poate spre miezul nopții. Dacă nu-ți vedeam mașina pe alee, asta însemna că urma să mîncăm fără tine și că n-aveam să te văd pînă a doua zi. De fiecare dată cînd mă apropiam de strada noastră mă gîndeam la mașina ta și mă rugam: Dă, Doamne, să nu fie acolo! Dă, Doamne, să nu fie acolo! Dă, Doamne, să nu fie acolo!

Am ajuns să te cunosc doar întîmplător. Sau prin intermediul altor oameni. De curînd, am întrebat-o pe mama cum te-a cunoscut și de ce s-a îndrăgostit de tine. Mi-a răspuns: „Parfumul. Se dădea cu parfum și pe vremea aia nu era ca acum, bărbații nu se dădeau niciodată cu parfum, nu se purta. Dar el, da. El era altfel. Mirosea atît de bine.”

2002. În ziua aceea, mama mă găsise dansînd singur în camera mea. Surprins, gîfîind, m-am așteptat să fiu pedepsit, dar mi-a spus zîmbind că atunci cînd dansez semăn cel mai mult cu tine. „Tati dansa?”, am întrebat-o. Faptul că trupul tău făcuse cîndva ceva atît de liber, atît de frumos, atît de incompatibil cu obsesia ta pentru masculinitate, m-a făcut să înțeleg că la un moment dat poate că ai fost altfel. Mama a încuviințat din cap: „Tatăl tău dansa tot timpul! Cînd dansa, toți îl priveau. Eram mîndră că e bărbatul meu.” Am alergat prin casă și am ieșit în grădină, unde tăiai lemne pentru iarnă. Voiam să știu dacă e adevărat. Am repetat ceea ce tocmai îmi spusese mama și tu te-ai uitat în pămînt, mormăind: „N-ar trebui să crezi toate tîmpeniile pe care ți le spune maică-ta.” Te înroșiseși, știam că minți.

Într-o zi am scris într-un caiet despre tine: Să spun povestea vieții lui înseamnă să scriu povestea absenței mele.

Acum, cînd mă gîndesc la asta, am sentimentul că existența ta a fost, în ciuda ta și, de fapt, împotriva ta, o existență negativă. Nu ai avut bani, nu ai putut să studiezi, nu ai putut să călătorești, nu ai putut să-ți împlinești visurile. Limbajul oferă aproape numai negații pentru a-ți descrie viața.

În cartea Ființa și neantul, Jean-Paul Sartre analizează relația dintre a fi și a face. Sîntem definiți de propriile acțiuni? Existența noastră e definită de ceea ce facem? Femeile și bărbații sînt ceea ce fac sau e o diferență, un spațiu între adevărul științei noastre și acțiunile noastre?

Viața ta demonstrează că nu sîntem ceea ce facem, ci dimpotrivă: sîntem ceea ce nu facem, pentru că lumea sau societatea ne-a împiedicat. Pentru că ceea ce Didier Eribon numește „verdicte” – gay, trans, femeie, negru, sărac – ni s-a impus și anumite vieți, anumite experiențe, anumite visuri sînt acolo unde nu le putem atinge.

2004. La școală, aud pentru prima dată despre Războiul Rece, despre divizarea Germaniei în două state, despre Zidul Berlinului. Faptul că un oraș minunat, atît de aproape de noi, a fi putut fi împărțit în două de un zid aproape peste noapte m-a lovit ca o tornadă. Am fost complet fascinat de asta întreaga zi, n-am auzit nimic din ce mi s-a spus, eram prea ocupat să-mi imaginez zidul ridicat în mijlocul străzii, pe care bărbați și femei putuseră s-o traverseze nestingheriți doar cu o zi înainte.

Aveai peste douăzeci de ani cînd zidul a fost dărîmat, așa că mi-am închipuit întrebările pe care aveam să ți le pun: cunoșteai oameni care văzuseră zidul, femei sau bărbați care îl atinseseră, care participaseră la dărîmarea lui? Spune-mi: ce-a însemnat această Europă împărțită în două, acest zid de beton între cele două Europe? Autobuzul cu care veneam de la școală m-a lăsat în piață, dar în loc să mă tîrăsc spre casă ca de obicei, rugîndu-mă ca mașina ta să nu fie pe alee, am alergat mai repede ca oricînd, cu capul doldora de întrebări.

Ți-am pus toate întrebările pe care le pregătisem, tot ceea ce se construise în mintea mea, dar ai răspuns vag: „Da, așa e, a fost un zid, au vorbit despre asta la televizor.” Asta e tot ce mi-ai spus. Am insistat: „Dar spune-mi mai multe, cum era, cum arăta zidul și dacă cineva iubea pe altcineva de cealaltă parte a zidului nu se mai puteau vedea niciodată?” N-ai avut nimic de spus. Mi-am dat seama că insistența mea te rănea. Aveam doisprezece ani, dar foloseam cuvinte pe care nu le înțelegeai. Și totuși am continuat, și ți-ai pierdut cumpătul. Ai țipat. Mi-ai spus să nu-ți mai pun întrebări, dar nu erai furios ca de obicei, țipătul tău suna diferit. Ți-era rușine să te confrunți cu aceste cunoștințe de la școală, genul de cunoștințe la care tu n-ai avut acces niciodată, genul de cunoștințe care te-au exclus, care nu te-au vrut. Istoria predată la școală nu era istoria ta. Noi învățam istoria lumii și tu nu aveai acces la lume. Istoria ta era orășelul, uzina, morții din familie.

1999. Mă pregăteam de ziua mea de șapte ani. M-ai întrebat ce vreau să-mi iei și am spus: „Titanic”. Tocmai ieșise pe casetă, se dădeau reclame la televizor de cîteva ori pe zi și nu știu ce m-a atras atît de mult la acest film – visul lui Leonardo DiCaprio de a deveni altcineva, frumusețea lui Kate Winslet, habar n-am –, dar eram deja obsedat de acest film pe care nu-l văzusem și asta mi-am dorit.

Mi-ai răspuns că e un film pentru fete și că nu ar trebui să-mi doresc așa ceva. Sau, mai bine zis, am sărit niște etape, mai întîi m-ai implorat să-ți cer altceva: „Nu ți-ai dori mai degrabă o mașinuță cu telecomandă sau un costum de supererou, mai gîndește-te...” Dar eu ți-am spus: „Nu, nu, vreau Titanicul”, și după insistența mea, după eșecul tău, ți-ai schimbat tonul. Mi-ai spus că, dacă așa stau lucrurile, n-o să mai primesc nici un cadou. Nu-mi amintesc dacă am plîns. Zilele au trecut. În dimineața aniversării, am găsit la piciorul patului o cutie mare pe care scria cu alb și auriu Titanic. Înăuntru era caseta, dar și un album foto cu imagini din timpul filmărilor, plus o miniatură a vaporului. Era un box set, cu siguranță prea scump pentru tine și deci pentru noi toți. Dar l-ai cumpărat și mi l-ai pus la piciorul patului, împachetat frumos. Te-am pupat pe obraz și n-ai spus nimic; m-ai lăsat să mă uit la film de nu știu cîte ori pe săptămînă timp de un an.

2004 sau poate 2005. Aveam doisprezece ani sau treisprezece, mergeam pe stradă cu prietena mea cea mai bună, Amélie, cînd am găsit un telefon mobil pe jos. L-am luat și ne-am hotărît să-l păstrăm.

Peste două zile te-a sunat poliția să-ți spună că am furat un telefon mobil. Mi s-a părut că acuzația era exagerată: nu-l furaserăm, era pe jos, în intersecție, dar tu păreai să crezi mai degrabă versiunea poliției decît pe a mea. Ai venit în camera mea, mi-ai dat o palmă și m-ai dus la secția de poliție.

N-ai spus nimic în mașină, dar, cînd ne-am așezat în fața polițistului, ai început imediat să-mi iei apărarea, cu o intensitate pe care nu ți-o mai văzusem niciodată în ochi și nu ți-o mai auzisem niciodată în voce. Le-ai spus că n-aș fura niciodată un telefon, că l-am găsit și cu asta basta. Le-ai spus că aveam să mă fac profesor, medic important, ministru, nu știai încă ce aveam să ajung, dar în orice caz aveam să fac facultatea și că nu aveam nimic de-a face cu „delincvenții”. Ai spus că ești mîndru de mine. Nu știam că tu crezi toate astea despre mine (că mă iubești?). De ce nu mi-ai spus niciodată?

Cîțiva ani mai tîrziu, după ce am plecat de-acasă și m-am mutat la oraș, cînd mă întîlneam seara cu bărbați în baruri și mă întrebau cum mă înțeleg cu ai mei, le spuneam mereu că-mi urăsc tatăl. Nu era adevărat. Știam că te iubesc, dar simțeam nevoia să le spun celorlalți că te detest. De ce? E normal să-ți fie rușine să iubești?

După ce beai prea mult, îți lăsai ochii în pămînt, îmi spuneai că mă iubești oricum, că nu înțelegi de ce ești atît de violent în tot restul timpului. Ai fost și tu o victimă a violenței, atît a violenței pe care ai manifestat-o, cît și a violenței pe care ai îndurat-o.

Ai plîns cînd s-au prăbușit turnurile gemene.

Cînd cumpăram bomboane de la cofetărie, luai una și îmi spuneai pe un ton ușor vinovat: „Să nu-i spui lui maică-ta!” Dintr-odată eram de aceeași vîrstă.

Într-o zi i-ai dat unui vecin jocul meu preferat, Docteur Maboul. Mă jucam în fiecare zi, era jocul meu preferat și tu l-ai dat, fără nici un motiv. Am țipat, te-am implorat. Iar tu, tu mi-ai zîmbit și ai spus: „Asta-i viața!”

Într-o seară, la cafeneaua din orășelul nostru ai spus de față cu toată lumea că ai fi preferat să ai un altfel de fiu. Mi-am dorit să mor săptămîni în șir.

2000. Îmi aduc aminte ce an era pentru că încă aveam în casă decorațiunile pentru noul mileniu. Eram doar noi doi în bucătărie. Ți-am spus: „Uite, tati, pot să imit un extraterestru!” și am făcut o strîmbătură cu degetele și cu limba. Nu te-am văzut niciodată rîzînd atît de mult. Nu te puteai opri din rîs. Rămăseseși fără aer, lacrimi de bucurie îți șiroiau pe obraji. M-am oprit din strîmbat, dar tu rîdeai în continuare, atît de tare că m-am îngrijorat, temîndu-mă de rîsul tău neîntrerupt care se îndrepta spre sfîrșitul lumii. Te-am întrebat de ce rîzi atît de mult și, între două hohote, mi-ai răspuns: „Ești un copil mișto, nu știu cum am reușit să fac unul ca tine”. Așa că atunci m-am hotărît să rîd și eu cu tine, amîndoi cutremurîndu-ne umăr la umăr, ținîndu-ne de burtă pentru multă, multă vreme.

Au apărut probleme la uzina la care lucrai. Am spus povestea aia, En finir avec Eddy Bellegueule: într-o după-amiază am primit un telefon de la uzină prin care ne informau că ceva greu căzuse pe tine. Aveai spatele distrus, zdrobit; ne-au spus că multă vreme nu vei mai putea merge.

În martie 2006, Jacques Chirac și ministrul Sănătății, Xavier Bertrand, au anunțat că statul nu va mai suporta costurile a zeci de medicamente, multe dintre ele erau pentru probleme digestive. Pentru că trebuia să stai întins toată ziua și mîncai mîncare proastă, aveai mereu probleme digestive. A devenit din ce în ce mai greu să cumpărăm medicamentele care-ți țineau digestia sub control. Jacques Chirac și Xavier Bertrand îți provocau diaree.

În 2007, guvernul lui Sarkozy și complicele său, Martin Hirsch, au micșorat ajutorul de șomaj. Primeai ajutor de șomaj de cînd n-ai mai putut lucra. Această schimbare era menită să „încurajeze întoarcerea la muncă”, așa susținea guvernul. Adevărul este că din acel moment ai fost presat de guvern să te întorci la muncă, în ciuda sănătății șubrede, în ciuda a ceea ce-ți făcuse uzina. Dacă nu ai fi acceptat angajarea propusă sau, mai degrabă, impusă, ți-ai fi pierdut ajutorul de șomaj. Singurele joburi care ți s-au oferit constau în muzică fizică extenuantă, cu jumătate de normă, în oraș, la zeci de kilometri distanță. Benzina pentru navetă te-ar fi costat 300 de euro pe lună. După o vreme, însă, ai fost nevoit să accepți o slujbă ca măturător într-un alt oraș, plătit cu 700 de euro pe lună, la care trebuia să te apleci întreaga zi ca să aduni gunoiul altora, să te apleci, cînd spatele tău era praf. Nicolas Sarkozy și Martin Hirsch îți rupeau spatele.

Erai conștient că, pentru tine, politica era o chestiune de viață și de moarte. Într-o zi de toamnă, bonusul pentru începerea școlii pe care îl primeau anual familiile cele mai sărace, pentru a putea cumpăra rechizite, s-a mărit cu 100 de euro. Erai nebun de fericire, strigînd în sufragerie: „Mergem la ocean!”; și ne-am dus, toți șase, într-o mașină cu cinci locuri, cu mine în portbagaj ca un ostatic dintr-un film cu spioni, așa cum îmi plăcea să-mi închipui. Întreaga călătorie a fost o sărbătoare.

La clasele superioare, n-am văzut nici o familie care să meargă la ocean pentru a sărbători o decizie politică, pentru că politica nu schimba prea multe pentru ei. Mi-am dat seama de asta cînd m-am mutat departe de tine, la Paris: clasele superioare se pot plînge în legătură cu un guvern stîngist, se pot plînge în legătură cu un guvern de dreapta, dar un guvern nu le provoacă niciodată probleme digestive și un guvern nu le rupe spatele. Politica nu le schimbă viața sau abia dacă le-o schimbă. E ciudat: ei sînt cei care domină politica, în vreme ce politica nu are aproape nici un efect asupra vieții lor. Pentru cei de sus politica este adesea o chestiune estetică: un fel de a se gîndi la ei înșiși, un fel de a vedea lumea, de a-și construi personalitatea. Pentru noi, ceilalți, înseamnă viață sau moarte.

În august 2016, în timpul mandatului lui François Hollande, ministrul Muncii, Myriam El Khomri, a trecut Loi travail, un proiect legislativ care facilita concedierile în masă și le permitea companiilor să adauge cîteva ore la programul săptămînal al angajaților. Compania pentru care mături strada îți poate cere să mături chiar și mai mult, să te apleci pentru chiar și mai mult timp în fiecare săptămînă. Starea ta de sănătate, dificultatea de a te mișca, problemele de respirație, incapacitatea de a trăi fără ajutorul unui dispozitiv, toate au fost cauzate de o viață în care ai muncit ca un robot într-o uzină, și apoi te-ai aplecat opt ore în fiecare zi să mături străzile. François Hollande și Myriam El Khomri te asfixiază.

Pe 27 mai 2017, doi greviști de la o fabrică îl bombardează cu întrebări pe Emmanuel Macron. Sînt furioși. Macron le răspunde cu o voce care trădează disprețul: „N-o să mă speriați cu tricourile voastre. Cel mai bun mod de a vă cumpăra un costum ca lumea este să munciți.” Îi acuză pe cei care nu-și permit un costum de nerușinare, de neputință, de lene. Îi umilește pe cei care poartă tricou. Trasează încă o dată delimitarea realității violente dintre cei care poartă costum și cei care poartă tricou: cei care conduc și cei care sînt conduși, cei care au totul și cei care n-au nimic. Acest gen de umilire din partea clasei conducătoare te face să te apleci și mai mult.

Pe 29 iunie 2017, la inaugurarea unei noi clădiri care a fost cîndva o gară, Emmanuel Macron declară: „Gara este locul în care îi întîlnim pe oamenii de succes și pe cei care nu sînt nimic”. Atunci cînd spune „cei care nu sînt nimic” vorbește despre tine, despre oameni ca tine. Acest gen de umilire din partea clasei conducătoare te face să te apleci chiar și mai mult.

În septembrie 2017, Emmanuel Macron îi pedepsește aspru pe cei „buni-de-nimic”, care, după părerea lui, stau în calea reformelor din Franța. Ai știut mereu că aceste cuvinte le sînt rezervate celor ca tine, celor care nu pot lucra pentru că trăiesc prea departe de marile orașe, care nu-și pot găsi de lucru pentru că au fost dați afară prea devreme din sistemul educațional, care nu au diplome, care nu mai pot munci pentru că viața în uzină le-a rupt spatele. Cînd eram mic, îmi tot repetai obsesiv „Nu sînt un bun-de-nimic”, fiindcă știai că această insultă plutea deasupra ta ca un demon pe care voiai să-l exorcizezi.

Nu există mîndrie fără rușine: erai mîndru să nu fii un bun-de-nimic pentru că îți era rușine să-ți găsești locul printre cei care puteau fi etichetați cu aceste cuvinte. Cuvintele bun-de-nimic sînt o amenințare pentru tine, o umilire. Acest gen de umilire din partea clasei conducătoare te face să te apleci chiar și mai mult.

În august 2017, Emmanuel Macron ia cîte cinci euro pe lună de la cetățenii francezi cu cele mai mari nevoi; păstrează cinci euro pe lună din ajutorul social. În aceeași zi, anunță o reducere de taxe pentru cei mai bogați oameni din Franța. Crede că săracii sînt prea bogați, că bogații nu sînt suficient de bogați. Guvernul lui declară explicit că cinci euro nu înseamnă nimic. Oamenii ăștia nu știu nimic. Fac aceste afirmații criminale pentru că nu știu nimic. Emmanuel Macron îți ia mîncarea de la gură.

Macron, El Khomri, Hollande, Hirsch, Sarkozy, Bertrand, Chirac. Istoria suferinței tale vine cu nume. Istoria vieții tale este istoria acestor oameni care s-au aliniat ca să te doboare. Istoria trupului tău este istoria acestor nume care s-au aliniat ca să te distrugă. Istoria trupului tău acuză istoria politică.

Luna trecută, cînd am venit să te văd, înainte să plec m-ai întrebat: „Încă mai faci politică?” (Cuvîntul „încă” se referea la primul meu an de gimnaziu, cînd fusesem membru al Ligii Comuniste Revoluționare și ne-am certat pentru că tu ai crezut că o să am probleme cu legea pentru că particip la demonstrații ilegale.) Ți-am răspuns: „Da. Din ce în ce mai mult chiar.” Lași să treacă trei-patru secunde, mă privești și, în cele din urmă, îmi șoptești: „Ai dreptate. Ai dreptate. Cred că avem nevoie de o revoluție ca lumea.” 



Articole similare :
24
iun.
sintem niste copii
Cultura
Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se...

05
aug.
irationalitati de supravietuire
Cultura
Cînd îți mor oameni apropiați devreme, foarte devreme, nu prea îți mai poți pune problema dacă după viața asta mai urmează alta. Existența ”lumii celeilalte”, a tărîmului de dincolo în...

24
iun.
ce m o fi apucat sa ti scriu acum
Cultura
Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se...

15
iun.
coatele ascutite si obrazul gros
Cultura
Să te realizezi, să te cunoască lumea, să fii în centrul atenției și în lumina reflectoarelor. Este singurul vis pe care îl ai. Singura dorință. Fără atenția celorlalți nu ai...

28
mai.
scrisoarea dura a unei mame pentru fiica ei de 15 ani peste 3 ani te pot alunga de acasa
LifeStyle
2. Pentru vârsta ta ești foarte frumoasă. Vezi să nu se folosească nimeni de această frumusețe. Dacă ești frumoasă, nu fi și proasta băieților. Însă tu decizi ce faci cu...

comments powered by Disqus
Foto:





Evaluari pentru impozitare Wagner Invest Evaluari pentru impozitare Wagner Invest
Evaluari pentru impozitare
www.wagnerinvest.ro




Ultimele stiri : Cultura:
Artilcole stiri grupate pe subiecte