Stiri de ultima ora

China – impresii de călătorie în anul cooperării Media

China – impresii de călătorie în anul cooperării Media
Cultura
Prima dată când am văzut chinezi în carne şi oase cred că era prin 1995, în Bucureşti. Nu m-am gândit niciodată că vreo 20 de ani mai târziu aveam să merg să le vizitez patria.

Zgomotoşi, cu o română care se rezuma doar la câteva cuvinte, cele mai multe legate de preţul şi numele mărfurilor pe care le comercializau – cei mai mulţi dintre cei pe care îi vedeam atunci în Bucureşti erau negustori, veniţi să descopere o nouă piaţă de desfacere şi să pună în aplicare o filozofie de viaţă venită din deschiderea pe care ţara lor, condusă atunci de Deng Xiaoping, le-o oferise cu doar câţiva ani înainte. O parte au prins rădăcini aici, în România, alţii s-au întors acasă, într-o altfel de ţară pe care am descoperit-o şi eu acum cu multă uimire.

Iunie 2017. Un grup de jurnalişti, din care am făcut şi eu parte, din ţările numite „CEE Countries” (adică cele din Europa de Est şi cele din Balcani) fac o vizită  de 8 zile în Beijing, Shanghai, Shenzhen şi Guangzhou (fostul Canton) la invitaţia Secretariatului pentru Cooperarea China-CEE, pentru a descoperi acea compontenă numită +1, adică China. O vizită cu 23 de jurnalişti din ţări ce se întind de la Baltică la Mediterană, membre şi aspirante la Uniunea Europeană, ce avea să îmi ofere multe perspective atât asupra noastră, a celor 16, cât şi a ţării gazdă. Este o explicaţie pe care v-o datorez din titlu – ce cu cooperarea media?! Pentru a mă face înţeles, nu de alta, dar pe la noi, jurnaliştii sunt concentraţi la ce fac parlamentarii, şi mai puţin la oportunităţile şi mişcările globale, fac o mică recapitulare: Belt and Road Initiative, sub pălăria căreia s-a desfăşurat toată vizita noastră, este o strategie prin care China îşi doreşte să se lege de ţările din Asia şi din Europa printr-o serie de drumuri, căi ferate şi aeriene, precum şi legături/iniţiative comerciale sau de afaceri. Încercând să fie deopotrivă şi pratici şi didactici, chinezii au împărţit tot acest mega proiect în structuri mai mici şi mai bine conturate. Ţara noastră intră în platforma numită 16+1 Central and Eastearn European Countries alături de alţi membri UE precum Ungaria, Bulgaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Cehia, Slovacia, Croaţia şi Slovenia, dar şi aspiranţi precum Albania, Muntenegru, Macedonia, Serbia şi Bosnia Herţegovina. Cooperarea media vine ca o completare a acestei strategii lansate în toamna lui 2013 de China. Gândită economic – în primul rând ca un vast proiect de infrastructură – construirea de căi ferate, de poduri şi de autostrăzi, la căpătul cărora produsele chinezeşti vor ajunge mai rapid pe pieţele Eurasiei – dar cu iz istoric, formula Silk Road – Drumul Mătăsii prevede multe paliere inclusiv schimbul cultural. Cumva raţiunea drumului nostru, cu patru opriri importante – Beijing, Shanghai, Shenzhen şi Guangzhou, a fost să înţelegem ce se întâmplă cu China de azi, cum a evoluat şi cam ce îşi doreşte în viitor (da, pentru că ei chiar au o strategie în acest sens!).

Povestea mea spre China porneşte în faţa unui computer la Bucureşti când, după ce primesc invitaţia Ambasadei, îmi dau seama că nu preţul unui deplasări până acolo poate fi o problemă foarte mare, ci numărul extraordinar de ore pe care îl poate avea această călătorie. Bucureştiul, odinioară bine legat de Beijing, nu mai are niciun zbor spre acest spaţiu. Cel mai scurt drum pe acest traseu însuma pe puţin 14 ore, cu o pauză de câteva ore printr-un aeroport din vestul Europei, iar la întoarcere din sudul Chinei numărul orelor acumulate depăşea 15 ore folosind cea mai riscantă rută prin aeroportul din Istanbul (un aeroport destul de complicat în care multe cunoştinţe au pierdut legături!). Aşadar, m-am văzut în faţă unui zbor de 15 ore la dus spre Beijing, şi 21h:20 minute la întors din Guangzhou, respectând şi nişte criterii de ore de aşteptare şi rentabilitate financiară. Toate acestea în contextul în care în urmă cu ceva ani de zile de la Bucureşti la Beijing făceai cam 8 ore şi jumătate.

Prima întâlnire cu chinezii a fost la Viena în aeroport, când mulţi chinezi se întorceau acasă de prin Europa. Mulţi semănau cu negustorii întâlniţi de mine în Bucureşti – zgomotoşi şi neliniştiţi şi cu multe pungi şi geamantane după ei, chinezii s-au aşezat la coadă cu mult înainte de a începe îmbarcarea într-un Boeing 777. Deşi zbor de noapte, forfota a continuat ca într-un furnicar cam toate cele 10 ore de zbor. Aterizarea la Beijing m-a trezit de-a binelea şi diferenţa de fus orar (+5 ore) începuse să îşi spună cuvântul. Nu mai ştiam despre frumosul oraş decât originea numelui: Bei – Nord, Jing – Capitală, în contrast cu Nanjing, capitala de sud. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut gigantica construcţie. Mai văzusem aeroporturi mari şi foarte mari, dar acesta intra în categoria giganţilor. Întrucât am ajuns printre primii, am avut privilegiul să merg cu o maşină normală la hotel şi să mă minunez pe drum de infrastructură, dar şi de faptul că tot ce îmi imaginam eu despre China nu are prea mare legătură cu realitatea. Acoperişurile acelea curbate şi hutonguri – străduţele mici şi întortocheate, aproape că lipseau din peisajul dominat de blocuri şi clădiri impunătoare. Aveam să aflu mai târziu că pe lângă Oraşul Interzis, reşedinţa imperială, şi alte câteva locuri şi temple aceste construcţii s-au pierdut de mult, Al Doilea Război Mondial şi reamenajările ulterioare contribuind din plin la împuţinarea lor. De asemenea, smogul, de care mulţi se plâng când ajung în Beijing, era inexistent – aveam să aflu mai târziu că el este mai prezent iarna, iar înainte de sosirea noastră plouase, fapt ce curaţase atmosfera.

Odată ajuns la hotel, aflam că programul începe abia seara târziu şi de aceea am luat o hartă, o sticlă cu apă şi am pornit spre piaţa Tiananmen, cu gândul să cunosc la pas locul aşa cum obinuiesc să fac în fiecare oraş nou. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că distanţele au alte conotaţii la Beijing. Ceea ce în orice metropolă europeană îmi părea realizabil într-o oră, aici s-a transformat în trei! După atâta drum, efortul nu a fost răsplătit – accesul în piaţă fiind restrictionat din cauza unei vizite oficiale, dar am putut vedea pe drum semnele schimbării economice ale Chinei: magazine de lux de dimensiuni impresionate, lângă clădiri ministeriale ale Republicii Populare Chineze, firme şi branduri internaţionale amestecate cu buticuri chinezeşti, maşini de toate naţiile şi oameni agitaţi să muncească şi să prospere financiar.  M-am întors la hotel pentru debutul programului nostru folosind metroul. Sunt multe magistrale şi toate asigură zilnic transportul a peste 10 milioane de oameni într-un oraş dispus matematic.

Cina ne oferă ocazia să ne cunoaştem între noi, jurnaliştii invitaţi din cele 16 ţări şi organizatorii din ţara gazdă. Nu ştiu cum fac, dar ajung primul la această întâlnire, fapt ce îmi conferă posibilitatea să o cunosc pe doamna ambasador Huo Yuzhen, reprezentant special pentru cooperarea China – CEEC din cadrul Ministerului Afacerilor Externe chinez. Îmi dau seama din primele momente că doamna ambasador are o simpatie foarte mare pentru România. De altfel, între organizatori a fost şi o tânără, doamna Li Zhong (Lidia), angajată a aceluiaşi minister la departamentul relaţiilor româno-chineze şi care vorbea bine limba română, fapt ce pe parcursul vizitei a fost un mare plus pentru cei veniţi din România şi care mi-a întărit şi mai mult sentimentul de atenţie sporită oferită nouă, mai cu seamă că am fost singurii care am beneficiat de acest tratament.

Acest sentiment avea să mi se confirme pe parcursul întregii vizite, iar motivaţia ţine de un fapt istoric – relaţiile diplomatice deosebite pe care Nicolae Ceauşescu le-a avut cu China în anii ‘60 – 70, şi mai ales medierea conflictului sino-sovietic şi dezvoltarea relaţiilor americano-chineze în timpul preşedenţiei lui Nixon. Peste tot pe unde am mers în vizita mea în China am simţit acest aspect foarte puternic – catedra de limbă română de la Universitatea de limbi străine din Beijing este una dintre cele mai vechi şi cu tradiţie, iar departamentul de limbă română de la Radio China Internaţional este şi el unul dintre cele cu cea mai mare existenţă, apărut în 1968. Totuşi, relaţiile slabe, cu câteva excepţii, din ultimii 25 de ani, produse de cele mai multe ori din cauza indiferenţei manifestate de autorităţile de la Bucureşti, au dus la o oarecare uitare a acestei prietenii. Vă întrebaţi oare ce mă determină să spun acest lucru? Faptul că în China simpatia faţă de români şi România o întâlneşti la oamenii în vârstă şi foarte rar la tineri,  cooperarea româno-chineză fiind bazată doar pe aceste rădăcini tradiţionale, cu foarte puţine efecte economice şi perspective de dezvoltare. Lăsând deoparte limbajul diplomatic, realitatea de azi  ne arată că deşi beneficiem de o simpatie aparte din partea Chinei, din cauza ignoranţei guvernaţilor de la Bucureşti suntem printre codaşii celor 16 ţări la dezvoltarea unor parteneriate economice cu China. Ne-am obişnuit să ne uităm cu invidie la ţări din jur, mai ales la Polonia sau Ungaria, considerând că ele sunt cumva favorizate în cadrul acestei platforme de dezvoltare, când defapt problema este la incapacitatea autorităţilor noastre de a realiza strategii fezabile, planuri pe termen lung şi un cadru de dezvoltare durabilă a unor parteneriate menite să dezvolte România. Toata această reflecţie economică ar trebui de dezvoltată separat, pentru că lecţia chineză ar putea să ne fie de mare folos.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus