Stiri de ultima ora

Capodopere de Brahms şi Wieniawski, dirijate de maestrul Horia Andreescu la Filarmonica „George Enescu“

Capodopere de Brahms şi Wieniawski, dirijate de maestrul Horia Andreescu la Filarmonica „George Enescu“
Cultura
 „Nu voi compune niciodată o simfonie! Nu-ţi poţi imagina cum e când simţi un uriaş tropăind în urma ta!”. Autorul acestor rânduri era tânărul Brahms, iar destinatarul - un dirijor celebru, pe nume Hermann Levi. Cât despre „uriaş”, umbra lui îi speriase pe mulţi, căci aproape că nu existase vreun compozitor romantic nebântuit de fantoma lui Beethoven. De altfel, când, în cele din urmă, Simfonia nr. 1 de Brahms s-a făcut auzită, nimeni altul decât Hans von Bülow s-a grăbit să o proclame drept „A Zecea a lui Beethoven”.

Era şi timpul. Trecuseră nu mai puţin de cincizeci şi şase de ani de la apariţia Simfoniei cu cor de Beethoven şi cultura muzicală germană deplângea decăderea marilor genuri absolute, în favoarea mariajului cu poezia. Desigur că Schumann sau Berlioz fuseseră aclamaţi şi în timpul vieţii drept simfonişti respectabili, dar tradiţia „tare” părea să se fi încheiat odată cu Beethoven. Conservatorii o numeau neputinţă a contemporanilor, avangardiştii - o binecuvântare, în frunte cu Wagner, care profeţise sfârşitul muzicii instrumentale per se. Privind înapoi, Brahms nu a reprezentat o revigorare, ci mai degrabă o confirmare singulară, prin atributul geniului, a unui sistem de gândire în care nu mai credeau decât puţini. Ulterior, Mahler avea să construiască piramide sonore, dar nu pentru defuncţi, ci pentru generaţia secolului XX", scrie muzicologul Mihai Cojocaru, în caietul program al concertului.

 "Caracter aspru, interiorizat, dar mucalit şi jovial, compozitorul hanseatic îi transcrie pe marginea unei cărţi poştale prietenei sale de-o viaţă, Clara Schumann, o melodie pe care tocmai o auzise într-o drumeţie montană: „De sus, din munţi, de jos, din văi, te salut de mii de ori!” Acest cântec simplu, popular, intonat de corn în introducerea lentă a părţii a patra, devine pivotul transformării întregii simfonii, într-un scenariu beethovenian per aspera ad astra, căruia compozitorul ajuns la maturitate îi adaugă o tuşă bucolică.

Nimic din „melancolia neputinţei” taxată de Nietzsche la opera lui Brahms: avem în faţă unul dintre cele mai exuberante şi strălucitoare finaluri din istoria muzicii", apreciază criticul muzical Mihai Cojocaru, în finalul textului său.
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus