Stiri de ultima ora

"Bucureştii ce se duc", de Henri Stahl. Un jurnal social, cu istoria unor edificii şi portrete de bucureşteni pitoreşti

Bucureştii ce se duc, de Henri Stahl. Un jurnal social, cu istoria unor edificii şi portrete de bucureşteni pitoreşti
Cultura
"Bucureştii ce se duc”, de Henri Stahl, un volum despre istoria bucureşteană arhitecturală ce piere sub ochii noştri, a apărut la Editura Vremea. E o carte nespus de veselă şi caldă, în ciuda titlului plin de amărăciune faţă de distrugerea unor valori culturale ale Capitalei.

Editura Vremea anuntă apariţia titlului Bucureştii ce se duc”, de Henri Stahl - o carte nespus de veselă şi caldă, în ciuda titlului plin de amărăciune vizavi de istoria bucureşteană arhitecturală ce piere sub ochii noştri.

"Bucureştii ce se duc” a apărut în 1910 la tipografia Neamul Românesc – Vălenii de Munte şi, într-o ediţie extinsă, în 1935 la Imprimeriile E. Marvan Bucureşti. Cartea de faţă, apărută la editura Vremea, reproduce textul publicat în 1935 cu toate imaginile din original, însoţite de legendele lor.  Astăzi, volumul apare cu acelaşi mesaj de luare-aminte, transmis de Henri Stahl cu o sută de ani în urmă:

„Cu noile bulevarde, nefolositoare imitaţie pariziană, care răscolesc fără milă pitoreştile cartiere bătrâneşti, cu mania alinierii milităreşti a străzilor, cu dărâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi româneşti, spre a le înlocui cu pedante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, urmele trecutului Bucureştilor.”

Bucureştii s-au dus, se duc, se vor duce. Fiecare zi şterge o trăsătură de pe faţa marelui oraş, fiecare dimineaţă aduce una nouă. Aşa e viaţa. Întotdeauna se vor găsi bucureşteni care vor plânge comorile pierdute ale oraşului, întotdeauna se vor găsi alţii care să dispreţuiască tot ceea ce e vechi, indiferent dacă este frumos sau nu, şi să se bucure de un nou chip al lui. Schimbat mereu, acelaşi dintotdeauna, Bucureşti va rămâne în veacuri oraşul de la întretăierea drumurilor între Est şi Vest, cetatea care aparţine în egală măsură Estului ca şi Vestului.  Un oraş care nu-şi pierde nici o clipă identitatea, ci şi-o îmbogăţeşte. Poate că este aşa sau poate că nu, dar asta vrem noi să credem, noi, cei care-l iubim.

Henri Stahl, un român de origine elveţiană şi cu suflet de bucureştean, face parte dintre cei care şi-au iubit fierbinte oraşul. I-a cunoscut colţurile frumoase, i-a urmărit fiinţa ascunsă, s-a amuzat cu simpatie de defectele – ca şi de calităţile – poporului său mărunt, s-a întristat de pierderea amănuntelor care-i dădeau farmec şi s-a bucurat să pună în valoare ceea ce a rămas, în speranţa că va rămâne în continuare. A făcut nemuritoare amintirile. Pentru că ele aduc o contribuţie esenţială la valoarea pe care se consideră că o are un oraş. Ele păstrează pentru viitor amprenta înaintaşilor şi dăruiesc urmaşilor hrisoave de nobleţe. 

Henri Stahl a lăsat Bucureştilor o carte nu numai necesară, ci şi frumoasă cu adevărat. O carte scrisă cu inima. Ca atare, ea se adresează inimii bucureştenilor împătimiţi, dar şi celei a orăşenilor care, grăbiţi să-şi trăiască zilele trepidante şi lipsite de tihnă, încă nu au simţit magia unică a oraşului. Citind-o, vi se va deschide o fereastră către o întreagă lume, o lume a noastră, fără de care am fi cu toţii mai săraci.

Scrisă sub forma unui delicios jurnal social, de lifestyle bucureştean, cartea  "Bucureştii ce se duc"  evocă nu doar superbe edificii arhitecturale ale Bucureştiului ce se duce, ci şi portrete de bucureşteni pitoreşti ce au ştiut, cu vreo sută de ani în urmă, să se bucure din plin de timpul lor, oameni din diferite pături sociale, cu rang şi fără rang, dar având în comun naturaleţea de a epata, de a ieşi într-un fel sau altul în evidenţă, de a se afirma fiecare în felul său unic. De aici rezultă o sumedenie de situaţii haioase, de întâmplări hazlii ce pun în valoare spiritul veşnic optimist al bucureşteanului. O lecţie despre cum să te bucuri de viaţă într-un oraş al cărui nume vine de la... bucurie!

„Niciodată n-a fost mai mare setea de viaţă, nici mai ahtiaţi bucureştenii de teatre, cinematografe şi reviste decoltate ca în preziua decretării mobilizării din 1916. Era ca un îngăduitor îndemn tainic al Morţii, universala stăpână, către vieţile tinere pe care, cu imensa-i mantie de doliu, le ocrotea ca să se bucure în grabă, cu nesaţ, de puţinele zile de viaţă ce le mai dăruia. Şi lumea alerga să asculte pe Nita Jo, pe Tănase şi cupletele mai de vară decât însăşi costumele Marioarei Cinschi; lanţ se ţineau revistele de pornografică stupiditate: S-o vezi pe-a mea! A mea e mai tare! Dar a mea ce cusur are? ale căror cuplete se fredonau până şi de domnişoarele din high-life, crescute la Sacré-Coeur şi Orthodoxe .”

Relaţiile sociale se împletesc vioi, chiar dinamic, într-un cadru arhitectural ce te face să îndrăgeşti şi reconsideri valoarea istorică a fiecărei clădiri sau loc din Bucureşti. Gelozia pătimaşă a nevestei la a treia... hm, tinereţe, naivitatea domniţelor în faţa morţii, teatralismul secvenţelor de tocmeală negustorească dintre rromi şi evrei, maliţiozitatea bârfitoarelor sau neputinţa funcţionarului de a socoti trecerea timpului din pricina ceasurilor publice (fiecare arătând altă oră) sunt doar câteva dintre tablourile vieţii de altădată dintr-un Bucureşti tihnit, cum astăzi nu mai pare.

Acţiunea ne poartă prin locuri a căror istorie merge mână în mână cu istoria oamenilor, şi fie că e vorba de cimitire, fie de băi publice, personajele sunt descrise de Henri Stahl cu aceeaşi afectuoasă ironie, stârnind, indiferent de context, cel puţin un zâmbet distrat.

„Locul unde chiar şi cel mai pârlit se duce în trăsură, salutat cu respect până şi de creditori ori de prietenii cărora li-o fi făcut vreodată bine, cimitirul Bellu a fost înainte de filoxeră şi pe vremea când se înmormântau încă morţii în jurul bisericilor, loc de petrecere la toartă, cu vin bun şi lăutari.

Poate că în amintirea acelor vremi, nu prea depărtate, cimitirul Bellu a rămas şi astăzi, duminica, loc de petrecere pentru mahalagioaicele ce râd şi plâng atât de lesne; loc de excursie pentru pensionatele de domnişoare, ce se plimbă agale, două, câte două, în uniformă neagră sau cenuşie, cu fuste din ce în ce mai lungi, cu cât de la copiliţele micuţe din faţă, ce te privesc atât de naiv şi de sincer, te uiţi spre lungancele din fund, ce râd batjocoritoare, cu genele lăsate, sub paza rigidă a unei guvernante sentimentale; loc de întâlnire, în fine, pentru perechi amoroase cărora le place netulburata cetate a morţilor, aşternută cu atâtea flori, cu minunata bogată vegetaţie hrănită din belşug de cadavrele multe ce putrezesc rânjind sub gâdilitura viermilor stăpâni ai lumii.”

„ŞOSEAUA” ÎN ZIUA DE SF. ILIE

După ce soarele, pe asfinţite, aşterne umbră tot mai mare pe străzile Capitalei şi bucureştenii rămaşi în cuptorul ei îndrăznesc, cu sfială, să ridice perdelele şi să deschidă geamurile locuinţelor în vederea răcorii amurgului, tramvaiele ce merg înspre şosea sunt tot mai încărcate de un public ciudat pe care numai la Zece Mai şi vara, duminicile, mai ales când sunt două zile consecutive de sărbători, îl poţi vedea. High-life-ul e fugit peste graniţă, şi-şi drege stomacul la Vichy, Aix-les-Bains şi Carlsbad, ori îşi plimbă luxul vinovat în Sviţera, Norvegia, vorbind pe acolo româneşte ca să nu-i priceapă chelnerii; funcţionărimea cu lefuri mai grase sau creditori naivi, e risipită în toată ţara, căci Ioneştii şi Popeştii, şi mai ales consoartele dumnealor, s-ar crede dezonoraţi să petreacă vara în Capitală; negustorimea cea măruntă s-a înghesuit în trenuri de plăcere spre Sinaia, Constanţa sau Comana. Rămân deci în Bucureşti cei umili şi necăjiţi şi-şi plimbă invidia la Şoseaua boierilor, acaparând-o duminica. Şi mai vezi atunci, pe Calea Victoriei sau la Şosea, provinciali. Bărbaţii, cu umbrelă, deşi n-a plouat de două luni şi nici n-are de gând să plouă, cu panamale boccii; cucoanele cu rochi kaki sau de stofă vărgată, ce se purta acum un an; câmpulungenii, sinaioţii get-beget, călimăneştenii vin să vadă Capitala tocmai când alţii fug de ea.

Aşa se explică de ce sunt la Şosea, vara, duminica, tipuri cum în alt anotimp şi în alte zile nu poţi vedea. Prin strada Buzeşti sau Bulevardul Colţei  cel cu case fistichii, tramvaiele sosesc ticsite în larga piaţă a Victoriei; vagoanele directe spre „Bufet”  sunt luate cu asalt pe îmbrâncitele.

Cu urechile vârâte într-o bonetă de pânză S. P. A., un biet cal deşănţat, opintindu-se cu deznădejde sub loviturile de bici, târăşte agale-agale spre Bufet vagonul încărcat nemilos, luând-o pe şoseaua Jianu . Drumul e mizerabil de primitiv; nepavat, cu şanţuri adânci de ambele părţi, plin de gropi, cu praf de două palme; şerpuieşte spre Bufet paralel cu drumul atât de îngrijit al echipajelor şi automobilelor de lux.

Estompându-se şi pierzându-se în praful aurit de razele de foc ale soarelui la apus, Palatul Funcţionarilor  , cu acoperişul de ardezie roşie, palatul cu ornamente prea multe şi greoaie al Ministerului de Externe, vilele din Aleea Blank rămân în urmă, dispărând cu încetul. Tramvaiul ridică nori de praf înecăcios, lunecă urnind între boschetele Şoselei şi nesfârşitul gard de lemn alb de mesteceni împrejmuind via unui vechi boier muntean. Şi, cu tot praful, e mai răcoare aci, îndrăzneşti să răsufli adânc. Salcâmii piperniciţi şi albi de praf, înşiraţi de-a lungul drumului, în dosul cărora nu mai zăreşti case, îţi dau iluzia că eşti la ţară; iar, când vagonul urcă panta din dosul Institutului Geologic, dând impresia munţilor acelor ce numai vilegiatură visează, atunci parcă mulţimea de oameni necăjiţi, cu feţe obosite, asudaţi, fără gust îmbrăcaţi, urâţi, şi totuşi simpatici, fiindcă îi ştii nenorociţi, iese din amorţeala ce a urmat oboseala luării cu asalt a vagonului; feţele asudate se decrispează, limbile se descleştează şi conversaţiile, ce atât de uşor devin generale la clasele de jos, încep:

- „Ce căldură, dom’le, ce căldură!“, începe unu’, făcându-şi vânt cu pălăria şi descheind nasturii jiletcii de alpaca.

- „Guler de azi dimineaţă, dom’le, fleaşcă!, piftie!, ciulama!“

- „Eu, dom’le, port guler de cauciuc, şi habar n-am! Uite, ăsta..., îl am de şase luni de zile!... Un păcat are: face bubuliţe pe gât.“

- „Degeaba l-au scosără pe Sf. Dumitru, Madam Popescu, tot nu plouă!“
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus