Stiri de ultima ora

Biserica, un cartel al tăcerii

Biserica, un cartel al tăcerii
Cultura
Primele filmele prezentate în cadrul celei de-a 69 ediţie a Berlinalei. În cadrul secţiunii „Forum” a avut loc premiera singurului film românesc din cadrul festivalului. Este vorba despre lungmetrajul de debut al lui Marius Olteanu, Monştri, cu Judith State şi Cristian Popa în rolurile principale.

Filmul curajos al regizorului francez, François Ozon, Grâce à Dieu (Mulţumită lui Dumnezeu) ar trebui să fie distins anul acesta cu un Urs de Aur. Dacă o fi aşa sau nu va decide oricum juriul internaţional. Iar deciziile de multe ori sînt nu numai surprinzătoare, ci deseori pur şi simplu de neînţeles. Aşa a fost şi anul trecut. Atunci marele premiu l-a primit un film destinat unei clientele ezoterice, atrăgînd atenţia mai degrabă prin exhibiţionism terapeutic decît prin artisticitate. Este vorba despre filmul controversat din toate punctele de vedere şi desfiinţat de marea majoritate a criticilor, Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie.

Utilizînd estetica filmului documentar, François Ozon abordează în filmul său artistic o temă tabu şi deconstruieşte mitul infaibilităţii morale a unei instituţii veche de 2000 de ani.

Cu obiectivitate rece, bazată doar pe factologie nudă, regizorul reconstruieşte cazul preotului pedofil Bernard Preynat care, în 2016, a fost condamnat pentru abuzarea a cel puţin 70 de tineri.

Demascarea ipocriziei instituţionalizate, lipsa de empatie pentru victimele abuzurilor sexuale a unei caste care se dovedeşte a fi un cartel al tăcerii, se derulează în paralel cu relatarea sechelelor rămase în urma traumelor suferite de zeci de persoane. Deşi realizatorul renunţă la orice formă de didacticism şi nici nu formulează acuzaţii directe, filmul este o incriminare a unei stări inadmisibile şi o pledoarie pentru combaterea unei flagel, ascuns sub masca religiei.

Tot despre instituţia bisericii este vorba şi în filmul din Macedonia al lui Teona Strugar Mitevska, Gospod postoi, imeto i e Petrunija (Dumnezeu există, numele ei este Petrunia). Nu despre cea catolică, ci despre cea ortodoxă care mai şi pretinde că este paznicul infailibil al naţionalului, dar care, în esenţă, este un multiplicator al unor structuri nedemocratice şi tradiţii arhaice osificate. În centrul filmului, care oscilează între melancolie şi mînie, se află o femeie curajoasă (interpretată de Zorica Nusheva) care se opune oportunismului şi structurilor sexiste înrădăcinate.

Femeia a terminat facultatea de istorie şi este şomeră. Ea se decide spontan să soată de bobotează crucea de lemn aruncată de un preot într-o apă. Potrivit tradiţiei, doar bărbaţii au dreptul să scoată crucea din apă. Tînăra reuşeşte să scoată crucea, ceea ce e perceput ca un gest de blasfemie.

Pelicula critică societatea macedoneană contemporană, justiţia post-comunistă, mass-media obedientă şi, bineînţeles, biserica, o pepinieră opusă progresului.

Filmul a fost primit cu multe aplauze, iar mulţ dintre jurnaliştii acreditaţi au afirmat că şi această peliculă ar merita un premiu.

Şi în centrul filmului austriac, Der Boden unter den Füßen (Pămîntul de sub picioare), în regia lui Marie Kreutzer, se află tot o femeie (interpretată de Valerie Pachner). Este o femeie tînără şi frumoasă care cunoaşte o singură formă a libertăţii, cea de a da randament. Lumea ei o constituie munca. Este lumea neo-liberalismului care transformă oamenii în roboţi, iar în spatele falsei realităţi strălucitoare se ascund depresiile bine mascate, goliciunea şi schizofrenia existenţială.

Despre traume psihice povesteşte şi filmul german Systemsprenger (Prăbuşirea sistemului) de Nora Fingscheidt. Numai că în acest film, victima împrejurărilor este un copil (interpretat extraodinar de bine de Helena Zengel). Agresivitatea şi inadaptibilitatea copilului este explicată prin grila freudiană, iar structurile sociale sînt doar accesorii de fixare în sistemul contemporan.  

Un alt film german, Der Goldene Handschuh (Mănuşa de aur), în regia lui Fatih Aki, reconstituie etapa finală din viaţa unui criminal în serie din Hamburg. Regizorul este cunoscut pentru utilizarea unor scene provocatoare şi imagini şocante. De data aceasta tratează tema în cheia esteticii urîtului. Filmul este populat de figuri hidoase, culese din lumea asocială şi criminală, crescute în mizerie şi la umbra promiscuităţii unui mare oraş. Crimele de o cruzime teribilă, comise de personajul principal, sînt înfăţişate detaliat de către realizatorul acestui lungmetraj care prin naturalismul exarcerbat vrea să şocheze. Din fluxul de imagini şi situaţii amalgamate nu se desprinde decît superficialitatea artistică a regizorului care a fabricat încă un film ratat.

În secţiunea „Forum” a avut loc premiera singurului film românesc din cadrul Festivalului. Este vorba despre debutul lui Marius Olteanu: Monştri. Personajele centrale, soţii Dana (Judith State) şi Andrei (Cristian Popa) nu au defecte morale ieşite din comun şi nici anomalii fizice. Ce anume i-ar transforma în nişte „monştri”, precum sugerează titlul, rămîne la latitudinea spectatorilor. Aceştia trebuie să mediteze dacă înstrăinarea între cei doi este un proces normal sau anormal, dacă despărţirea lor este justificată sau nu, dacă divorţul este cauzat de elemente şi situaţii independente de voinţa celor implicaţi ş.a.m.d. La şirul întrebărilor difuze realizatorul filmului oferă un răspuns, calculat, neclar. Din primele secvenţe ale filmului se poate deduce intenţia realizatorului că nu va prezenta o povestire cu un happy end. În pofida acestei intenţii, filmul, din păcate, nu este mai mult decît o dramoletă cuminte şi convenţională.

Articole similare :
comments powered by Disqus