Stiri de ultima ora

Berlinală Bătrânului Continent

Berlinală Bătrânului Continent
Cultura
Dacă am considera şi Rusia o ţară eminamente europeană, ceea ce nu e cazul, s-ar putea numi Berlina Bătrânului Continent.  Asta mai ales în perioada în care se petrece tulburătorul film: Dovlatov, destinul unui mare scriitor nefericit, interzis în ţara sa, pus în imagini şi conversaţii, cu mare minuţiozitate de Alexei German Jr.

Corespondenţa de Irina Margareta Nistor

Drama este pe vremea URSS-ul când temutul Leonid Ilici (?!) Brejnev era la putere! Sau mai bine zis atotputernic, în care era instaurată o cenzură înfricoşătoare, care a dus la distrugeri de vieţi şi cariere. Leningrad 1971, început de noiembrie, cu puţină timp înainte de sărbătoarea Revoluţiei din octombrie, care se ţine, după stilul nou, al calendarului majoritar, la 7.11!

Se pregăteşte o filmare cu figuri clasice, permise, din literatură. Nişte figuranţi îi întruchipează pe Gogol sau Puşkin, se bea mult, alcool tare dar şi ceai, se pomeneşte pe ascuns de pictorul Pollock, de autori precum Steinbeck sau Nabokov, şi scandalosul său roman Lolita (care apărea şi în The Bookshop) ori de dizidentul Soljeniţin. Nu s-a auzit de kiwi, care sună vulgar, zice Serioja, care declară că poetic ar fi kimvi (şi la noi exoticul fruct verde a apărut după 89), mai toată lumea împuşcă francul, adică rubla, nu-s parale şi atunci e mai uşor de constrâns intelectualul, care tare ar vrea să-i poată lua fetiţei lui o păpuşă, şi pentru asta face contrabandă cu blugi şi alte negăsibile pe piaţă, aduse de prin Finlanda.

Zicerea dinspre final e cea mai pesimistă: O să fie bine, dar nu ştim când! A rămas valabilă şi după încă o jumătate de veac. Soluţia rămâne emigrarea, pentru cine poate, dar despărţirea de patrie e sfâşietoare! Regizorul, al cărui tată e coproducător, îi mulţumeşte pe generic şi lui Nikita Mihalkov. Oare ca să se asigure ca va fi distribuit şi pe ecranele de acasă?

Cu siguranţă nu este un subiect facil şi ar trebui sa fim mai puţin indiferenţi, la tragediile unor mari talente, căci vorba lui Gilbert Becaud, indiferenţa ucide şi corupe. Happy Prince se opreşte la finalul unei vieţi trăite cu mare intensitate, uneori în sărăcie, cu pasiuni teoretic interzise, dar de o poezie şi de o tristeţe fără margini, pe care Rupert Everett, declarat suţinător al comuniţăţii gay, din care face parte, a decis s-o joace şi s-o regizeze, încojurându-se de actori ca Emily Watson, Colin Firth, Colin Morgan şi mai ales Tom Wilkinson, genialul preot care-l botează (în caz că n-ar fi nevoie să-l şi exorcizeze, declară el, mai în glumă, mai în serios ) pe Oscar Wilde, pe patul de cumplită suferinţă, la un pas de pragul casei morţii, sora somnului! Şi cine ar fi putut descrie mai cu har ghioceii, care-i par a fi dramaturgului genial, care se joacă de peste o sută de ani: întruchiparea lacrimilor îngheţate ale Domului? Ori cum cu ironia şi spiritul său de observaţie infailibil dojenea aşa: hai să nu ne mai ciondănim ca slujnicele! Şi a mai fost şi mult aşteptatul EvA, cu Isabelle Huppert, care n-a mai ieşit din personajul care i-a adus atâtea premii, sulfuroasa Elle! O poveste scăpată din mână, de regizorul Benoit Jacquot, un remake fără rost după excelentul thriller al lui Losey, dupa Chase. Şi aici e un scriitor şi un manuscris, dar şi o tramă incoerentă de-a dreptul. O scenă care juri că s-a inspirat din Aniversarea lui Dan Chişu, un bătrân, gol puşcă în cada de baie. Şi în mult mai reuşitul Tranzit, e un roman nepublicat, de la care se înfiripă o idilă, o coproducţie de... armistitiu, adică franco–germană, cu final neerminat, dar de invidiat, chiar dacă un pic încâlcit voit, dar să nu căutăm nod în papură la refugiaţii, aparent atemporali, de la Marsilia (chiar dacă s-ar zice pe alocuri că e în al doile război). Dar trecem mai lesne cu vederea, fiindcă e un regizor, Christian Petzold, căruia îi suntem recunoscători şi care a fost răsplătit cu un Urs de Argint, pentru cutremurătorul (mai ales pentru cei care am trăit comunismul abisal): Barbara. La filmele de altă dată, direct din 1933, la foarte puţin după alegerea covârşitoare, prin vot, a lui Hitler, un film care a mai apucat un strop de libertate: Viaţa începe mâine (un titlu în contradicţie cu realitatea germană, în care viaţa se încheia de mâne)! O crimă pasională, pentru un caz me too, avant la lettre, şi după 5 ani de puşcărie, soţul care şi a apărat nevasta se întoarce într-o atmosferă ostilă, doar că nimic nu e ce pare a fi! Multă imaginaţie, efecte speciale, şi o atmosferă încărcată şi perfect dozată. A fost ziua condeierilor imaginari sau cât se poate de adevăraţi, poate cu prea multe detalii sordide, mai ales la Oscar Wilde, dar şi cu multă iubire, căci nebunia nu-i de-un fel, ca s-o citez pe bunica maternă! Oare cum va fi John Malkovich cînd va trebui să dovedească existenţa unei gene Casanova? N-o să mai fie totul în mintea ci doar în trupul histrionicului actor? Sau şi şi? (Corespondenţă din Germania, cu sprijinul RomPetrol, de Irina-Margareta Nistor)
adevarul.ro

Articole similare :
comments powered by Disqus